„De obicei sonații își despică limba; asta se numește pe limba lor remodelare corporală. Mai întâi îți faci o gaură în limbă și apoi lărgești gaura aia punându-ți în ea cercei din ce în ce mai mari; partea rămasă liberă o legi cu ață dentară sau fir de pescuit și, la sfîrșit, în dreptul aței, tai cu scalpelul sau cu o lamă de ras. Și uite-așa ți-ai despicat perfect limba”.

Cam asta e prima lecție despre remodelarea corporală, pe care Lui o învață cînd îl cunoaște pe Ama. Lui e o domnișoară care n-are nici un chef să fie confundată, fie și pentru o secundă, cu o fată cuminte. Hai s-o zicem pe-aia dreaptă, să nu mai lungim echivocul. De fapt, e foarte departe de a fi o fată cuminte. Bea de rupe, face sex în toate chipurile și e un pic masochistă. Mă rog… Un pic mai mult. L-a cunoscut pe Ama într-un club. Tipul are părul roșu, e plin de piercinguri, arată ca punkist din filme, și toată lumea se uită la el cu o curiozitate amestecată cu un pic de teamă. Mai are și limba despicată. E un fel de băiat șarpe. Pe Lui o excită teribil chestia asta. Vrea și ea să-și despice limba, dar vrea și niște tatuaje complicate. Specialistul care se pricepe la treburile astea e Shiba-san, un chel dubios, prieten cu Ama. El o să găurească limba domnișoarei doritoare de senzații tari, și tot el va fi cel care se va încumeta să tatueze complicatele personaje pe care Lui vrea să le poarte pe trup o viață întreagă. Un kirin, adică un soi de inorog japonez, și un dragon. Dar Shiba-san nu e doar un meșter într-ale piercingului și tatuajelor. Întâmplarea face să fie și sadic. Deci iată-ne la momentul perfect al potrivirii cheii în broască.

Hitomi Kanehara
Șarpe & cercel
Traducere din japoneză și interviu
de Claudia Golea Sumiya și Haruya Sumiya
Editura Pandora M
184 pagini
19 lei

Am spus mai devreme că Lui e un pic masochistă. Prin urmare, nu e nevoie de mari eforturi de imaginație pentru a te prinde cam ce poate să iasă la întâlnirea dintre un sadic și o masochistă. Partea proastă e că Lui locuiește cu Ama, care e foarte gelos. Iar când se supără, face cumplit de urât. Într-o seară, când niște gangsteri puși pe bohoțerii de stradă se iau de Lui, Ama face proba deplină a bărbăției sale de punkist și-l face tăndări pe unul dintre obraznici. Corecția e atât de dură, încât Lui, cu tot masochismul ei, e profund marcată de cruzimea cu care Ama îl pune la punct pe insolent. În plus, la scurt timp, prin ziare se anunță că, în urma unei bătăi de stradă, un individ a fost găsit mort. S-ar prea putea să fie chiar gangsterul ghinionist. Pentru Ama, lucrurile nu pot merge mai prost de-atât. Nici ideea de a o duce pe Lui la atelierul de piercing și tatuaje al lui Shiba-san nu se dovedește a fi cea mai fericită. În timp ce bietul Ama merge la lucru, Lui trebuie să meargă zilnic la tatuat. Și tot zilnic, fata pe care o iubește cumplit, face sex sălbatic cu tatuatorul. Deh, sărmanul Ama o trata pe iubita lui în cel mai clasic mod cu putință, pe când la Shiba-san e cu durere, umilire, strangulări și alte condimente amoroase din categoria „nu încercați acasă așa ceva”. Pentru că, dacă vă place, nu e cea mai bună veste cu putință. Sau, mă rog, o fi, dar nu intrăm în discuții despre gusturi și preferințe atât de personale. Cert e că Lui începe să sufere teribil din cauza faptului că îi e silă de sine și nu știe ce e cu ea pe lumea asta. În plus, triunghiul amoros din care face parte o erodează în așa măsură, încât nu se prea mai găsește alcool suficient de tare și de mult, ca să aștearnă liniște și uitare peste toate zbaterile astea. Ama e cuminte, foarte blând acasă, gelos și atent. Ce să faci?! E tinerel. Iar Shiba-san, om mai hârșit prin viață, e dur, sadic, dominator, dar parcă s-ar potoli la casa lui, dacă tânăra domnișoară ar consimți. În timpul ăsta, povestea de amor cu doi bărbați atât de diferiți prinde contur simbolic chiar pe trupul fetei. Procesul de despicare a limbii e din ce în ce mai dureros, iar complexul tatuaj, care opune kirinul unui dragon, e aproape gata. Și când Lui pare cu totul sfâșiată, pradă unei depresii fără ieşire, Ama dispare de acasă. E găsit mort și batjocorit în cel mai sadic mod cu putință. La început, Lui crede că prietenii gangsterului ucis s-au răzbunat. Dar punând cap la cap elementele sinistrului mod în care e măcelărit Ama, treaba arată ca o lucrare semnată discret chiar de către Shiba-san. Cumva, aici e momentul în care Lui e „ajutată” să aleagă. Să rămână alături de Shiba-san. E momentul în care triunghiul conjugal se rupe, și rămâne doar povestea asta bizară, violentă și grațioasă în același timp, încifrată simbolic, într-un tatuaj, pe trupul unei fete. O fată care trece spre maturitate prin poarta unei resemnări profunde, printr-un abis interior, unde diferența dintre viață și moarte aproape că nici nu mai contează.

„Nu încercați așa ceva acasă !”

Scriitoarea japoneză Hitomi Kanehara a repurtat un succes international răsunător, la doar 19 ani, în 2003, când a publicat romanul Șarpe & cercel. Alintată de presa din Japonia, Kanehara a găsit destul de ușor și drumul către celebritate în America. Datele sale biografice îndeplinesc și ele condițiile unei povești de succes. Fiică a unui profesor de literatură, Kanehara nu gustă cu nici un chip atmosfera formală a școlii japoneze. Prin urmare, se supără pe sistem și abandonează școala la 11 ani. Vrea să fie liberă să se exprime și să scrie cărți. E total indiferentă la orice tabu, nu se sfiește să scrie despre sex și violență foarte explicit și devine în scurt timp un star media. E frumoasă, afișează un look rebel, e plină de cercei în urechi și în nas, dar scrie extrem de convingător. Lucru care prinde bine la elitele japoneze, dispuse să-i digere literatura, și s-o propulseze, cu toate motoarele unei industrii culturale teribile, spre o notorietate rapidă și spectaculoasă.

Lumea scriitoarei Hitomi Kanehara se clădește în jurul unor tineri japonezi rătăciți într-un cosmos citadin, străbătut de curente de modă, influențe culturale și subculturale dintre cele mai diverse, și tradiții japoneze esențializate și dezbrăcate de haina lor de mister. Universurile hip-hop, punk, rock, funk, se întrepătrund și se combină, în cel mai bizar și spectaculos mod, cu așchii răzlețe de cultură tradițională. Pentru a construi o imagine oarecum precisă a unei asemenea lumi, un posibil reper cinematografic ar fi atmosfera surprinsă de Sophia Coppola în mult discutatul Lost in translation. Spre deosebire însă de perspectiva parțială a unui regizor american care reproduce, oricît de bine, o parte din ce se vede, Kanehara e de-a casei. Forța ei literară de a plăsmui o lume, prin câteva personaje și situații, e atât de surprinzătoare şi de spectaculoasă, încât surclasează orice clișeu cinematografic sau media. Povestea simplă a unui triunghi amoros și destul de puținele date ale cadrului în care se consumă creează o imagine incredibil de vie și de persistentă. Mai mult decât construiește, scriitoarea japoneză seduce prin poezie, printr-o curățenie stilistică rar întâlnită, printr-o descotorosire de artificiu absolut dezarmantă. Poezia, violența, sexul, personajele fabuloase din mitologia japoneză, cruzimea, depresia, alcoolul, se așează cuminți în raftul cu jucării minimaliste al domnișoarei Kanehara. Uneori le ordonează, aparent naiv, pentru a-și prezenta lumea din care vine, alteori le grămădește pe toate, ascunzându-le sub fustiță și zâmbind nevinovat, pentru ca alteori să le izbească de toți pereții, constatând, resemnată, prin gândul tinerei Lui: „Nu. Nu vreau să fac parte din lumea asta. Vreau să ard pe deplin într-o lume a întunericului”. O atitudine și un arsenal de accesorii tipice lumii „emo”. Cercei, piercinguri, machiaj strident, autopedepsire sub forma remodelării corporale, depresie, joc cu moartea, respingere a lumii reale. Cu toate astea, ar fi cumplit de nedrept să reducem romanul scriitoarei japoneze doar la atât. Ar fi cam ca întrebările stupide ale jurnaliștilor care se interesează cât e autobiografie din toată povestea asta. Pe undeva, sunt și ei de înțeles. Oameni suntem… După ce treci, mă rog…, după ce ești…martorul câtorva scene de sex ale tinerei Lui, cu greu te abții să nu tragi cu ochiul prin gaura cheii la viața rebelă a domnișoarei Kanehara. Dar admițând că îți revii iute din căderea asta marxistă, în artă ca reflectare a realității, lași biografia reală la locul ei, și mai admiri o dată curajul, directețea și suverana driblare a obscenității de care e capabilă Hitomi Kanehara. Pentru că dincolo de scenele ultraexplicite, stă un talent literar cu totul special. Iar sexul se aşează cuminte, firesc, alături de celelalte elemente care construiesc o ficțiune fascinantă, vie și credibilă.

Șarpe & cercel e un roman seducător, prin povestea și prin lumea pe care le aduce la lumină. Amestecul de poezie și cruzime, chipurile depresiei și seismele de la întâlnirea universului interior al personajelor cu spațiul public, fac din acest volum o lectură foarte specială. Cu atât mai mult, cu cât aici încape uneori chiar și câte o licărire de umor, extrem de personal și de gingaș, o altă dimensiune discretă, fragilă, misterioasă, a stilului tulburător cu care povestește Hitomi Kanehara.

__________
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% de la TVR

Catedrala mării
de Ildefonso Falcones de Sierra
576 pagini
Editura Rao
59.99 lei

Catedrala mării încă nu a ajuns în topul bestseller din Book Review, însă după vânzările record şi traducerea în 23 de ţări unde publicul şi criticii au primit-o foarte bine, are toate şansele la un loc privilegiat. Autorul Ildefonso Falcones de Sierra îşi dovedeşte atât priceperea de povestitor cât şi experienţa juridică, romanul fiind şi un fel de glosar de expresii şi explicaţii ale practicilor citadine medievale. Cartea se încheie cu o notă a autorului în care sunt explicate sursele documentare şi motivaţia scrierii acestei lucrări: „Catedrala mării este omagiul meu pentru oamenii care au reuşit să ridice, în 54 de ani, unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri de cult din lume“.

În secolul al XIV-lea, Barcelona este un oraş important, atât economic cât şi politic; locuitorii din Ribera, o mahala pauperă de pescari, hotărăsc să ridice cea mai grandioasă catedrală închinată vreodată Fecioarei Maria, Santa Maria del Mar, Sfânta Maria a Mării. În plan paralel se derulează filmul vieţii lui Arnau Estanyol, fiul unui şerb fugar de pe pământurile stăpânului său şi refugiat în Barcelona. După ce tatăl lui este executat în public, Arnau devine bastaix, intră în breasla cărăuşilor de piatră pentru catedrala mării şi are grijă ca Joanet, fratele lui – de fapt un copil repudiat pentru că era rodul unui adulter – să înveţe pentru a intra în rândul clericilor. Destinul lui Arnau se împleteşte cu cel al construcţiei pentru care trudeşte. Face parte dintr-o breaslă respectată, care are reguli stricte, derivate din învăţăturile bisericeşti. Îndrăgostit de frumoasa Aledis, nu se poate căsători cu ea din cauza opoziţiei tatălui ei.

Arată prezentarea animată a ilustraţiilor

Pe parcursul intrigii cele două personaje se reîntâlnesc, îşi declară iubirea, se despart, se ascund unul de altul, iar la final ea se retrage elegant din viaţa lui în favoarea unei alte femei. Aşadar, Arnau ajunge soţul Mariei, fiica unui alt bastaix, şi îşi preţuieşte nevasta pentru grija pe care i-o arată, în timp ce încearcă să îşi ascundă sentimentul de vinovăţie pentru că o înşeală cu Aledis. Mai târziu, ca în soap operas, la întoarcerea din război Arnau îşi dă seama chiar că o iubeşte pe Maria, dar soarta crudă face ca ea să moară de ciumă şi el jură că nu va fi bărbatul altei femei în restul vieţii sale. Teoretic. Pentru că salvează copiii unui evreu bogat în timpul ciumei, Arnau are şansa să îşi schimbe destinul şi devine zaraf. Acceptă de fapt să fie paravanul afacerilor mult mai elaborate ale unui grup etnic prigonit în Barcelona medievală, cel al evreilor. Se face respectat datorită moralităţii sale şi graţie actelor de binefacere faţă de cei din mahalaua Ribera. Devine tutorele lui Mar, fiica lui Ramón, un bastaix care îl ajutase în trecut pe Arnau să depăşească durerea pierderii tatălui său şi care acum moare de ciumă. Intră în jocuri politice, dar se dovedeşte că nu are toate calităţile necesare pentru a rămâne un personaj invincibil. După ce acceptă o căsătorie de formă cu protejata regelui, Elinor, destinul lui Arnau devine un fel de jurnal dramatic, plin de complicaţii şi ghinioane. Elinor va fi cea care va determina întemniţarea lui Arnau şi aducerea lui în faţa judecătorilor Inchiziţiei. În această parte a romanului cel mai bine construit personaj este Joanet, acum călugărul dominican Joan ajuns inchizitor. El şi Elinor urzesc mai întâi îndepărtarea lui Mar de lângă Arnau, apoi contribuie la arestarea acestuia. De aici lucrurile o iau uşor raza şi povestea nu mai este la fel de bine orchestrată. În final prietenul şi ajutorul lui Arnau, arapul Sahat sau Guillem, cum vreţi să-i spuneţi, îl scoate din ghearele inchiziţiei plătind bani grei. Probabil gândindu-se la eventuala ecranizare a cărţii, autorul a abandonat ideea unui grande finale elaborat şi a ales calea candidului happy end, cu Arnau liber şi din nou alături de Mar, cu Joan şi Elinor arzând, la propriu, în flăcări mistuitoare şi cu restul personajelor frumuşel aranjate. S-ar putea să simţiţi o lacrimă în colţul ochiului când veţi descoperi că eroului principal i s-a îndeplinit chiar şi cea mai arzătoare dorinţă, aceea de a avea un fiu, care acum îi stă alături în catedrala proaspăt inaugurată şi care poartă numele bunicului Bernat, cel care şi-a sacrificat viaţa pentru ca Arnau să fie liber.