Nu puteţi rata cărţile pentru care autorii lor efectiv şi-au riscat viaţa.

În 2006, editura Mondadori a publicat cartea Gomorra a tânărului jurnalist Roberto Saviano, care descrie cu lux de amănunte viaţa locuitorilor din Campania, pitoreasca regiune dominată de camorra, un termen căzut în desuetudine şi înlocuit cu unul vag, „sistemul“, ca rezultat al codului tăcerii care guvernează viaţa acestor oameni. Gomora, acel oraş de câmpie care, conform tradiţiei biblice, a fost distrus de puterea divină din cauza locuitorilor săi corupţi şi a cărui imagine străbate întreaga gândire occidentală, se identifică în cartea lui Saviano chiar cu capitala Campaniei. Aşa cum rezultǎ din aceastǎ carte-documentar, imaginea oraşului Napoli este de-a dreptul apocaliptică: un oraş dominat în ultima vreme, graţie acordului clanurilor camorriste, şi de mafia chineză ce stăpâneşte acum nu numai portul Napoli, în care se descarcă toate produsele „made in China“ destinate pieţei europene, dar şi industria textilă din Prato, care a contribuit la faima Italiei încă din Evul Mediu.

Gomorra
O călătorie în imperiul economic şi în visul de dominaţie al Camorrei
de Roberto Saviano

Extrem de documentată, abundând în nume şi date („eu ştiu şi am şi probele“, declară la un moment dat autorul), Gomorra dezvăluie afacerile legate de deşeurile toxice care se varsă aici din toatǎ Europa, pe pământul destinat agriculturii şi care provoacă o adevărată epidemie de cancer; modul de racolare a locuitorilor încă din fragedă copilărie, crescuţi în cultul boss-ului, ca şi cum ar fi vorba de un erou legendar, şi învăţaţi să sfideze moartea trăgându-se asupra lor, căci cine se naşte pe pământurile camorrei îi aparţine de drept şi se face vinovat de toate crimele acesteia; intrarea în legalitate a grupurilor criminale care investesc, producând profituri imense şi eliminând concurenţa într-un sistem economic ce ar trebui să fie liber şi concurenţial, în hoteluri, cazinouri, locuinţe, restaurante în cele mai bogate zone ale lumii, dar şi cumpărând titluri de stat, cum s-a întâmplat în Polonia şi România, şi intermediind toate afacerile investitorilor italieni în aceste ţări.

Cartea lui Saviano afirmă ideea neliniştitoare că în prezent clanurile nici măcar nu mai sunt obligate să-i corupă pe politicieni, deoarece camorra este cea care face legea în Italia, dar şi în alte părţi ale lumii. Acest reportaj tulburător, sângeros, scris la persoana întâi, s-a bucurat încă de la lansare de un succes demn de un bestseller, nu numai în Italia, dar şi la nivel internaţional, fiind una dintre cele mai vândute cărţi. Gomorra a fost tradusă, în cei doi ani câţi au trecut de la prima ediţie, în 33 de ţări şi a fost tipărită în milioane de exemplare.

Evident că o astfel de faimă nu putea să-i lase nepăsători pe capii camorrei care, dacă nu au reuşit să-l lichideze pe Roberto Saviano, obligat să trăiască păzit de poliţie 24 de ore din 24, au încercat să-i discrediteze cartea rescriind capitole întregi şi punând-o în vânzare la gara din Napoli pentru numai 5 euro (faţă de circa 15, cât costă în librării), şi chiar au cerut drepturi de autor în calitate de protagonişti ai unei cărţi de succes!

La începutul lunii octombrie 2008, datoritǎ dezvăluirilor lui Carmine Schiavone, vǎrul unuia dintre foştii capi ai camorrei, care acum colaboreazǎ cu justiţia italianǎ, au fost fǎcute publice planurile camorriştilor de a-l lichida pe Saviano pânǎ de Crǎciun. Opinia publicǎ internaţionalǎ s-a mobilizat rapid în sprijinul lui, un apel de solidaritate fiind semnat de şase laureaţi Nobel (Dario Fo, Mihail Gorbaciov, Günter Grass, Rita Levi Montalcini, Orhan Pamuk, Desmond Tutu), iniţiativǎ continuatǎ de ziarul La Republica, care a strâns în câteva zile peste 130.000 de semnǎturi şi de postul de radio al RAI, Radio Tre, care în fiecare dupǎ-amiazǎ, în cadrul emisiunii Fahrenheit, a transmis, timp de trei ore, lectura integralǎ a cǎrţii lui Saviano. Scriitorul Salman Rushdie, condamnat la moarte în 1989 de regimul iranian pentru Versetele Satanice, a declarat ca Saviano este într-un pericol mai mare decât a fost el vreodată şi cere ca situaţia lui să fie luată în serios de autorităţile italiene.

Seria Alexandr Soljeniţîn

Arhipelagul Gulag

Arhipelagul Gulag este cartea care a deschis ochii Occidentului asupra ororilor totalitarismului sovietic, aducând la lumină experienţele subumane din lagărele de „reeducare“ prin muncă din URSS. Devenită foarte repede o adevărată Biblie a disidenţilor din fostul bloc sovietic, Arhipelagul Gulag este o „încercare de investigaţie literară“ a anilor pe care Alexandr Soljeniţîn (1918-2008) i-a petrecut în lagărele groazei, după ce criticase politica lui Stalin pe când era căpitan în armata sovietică.

Pavilionul canceroşilor

Romanul unui miracol, Pavilionul canceroşilor a avut nevoie de un miracol pentru a putea apărea. Manuscrisul a ajuns clandestin în Occident, în ciuda supravegherii stricte la care era supus autorul. După publicare, cartea n-a căzut victima conspiraţiei tăcerii intelectualităţii franceze promoscovite, care a anihilat alte mărturii despre lagărele de concentrare sovietice. Iar juriul Academiei Suedeze i-a acordat lui Soljeniţîn Premiul Nobel cu o neobişnuită promptitudine, atrăgând atenţia întregii lumi asupra zguduitoarei sale depoziţii. Când propriul trup te trimite în anticamera morţii cum poţi fi mai tare decât tine însuţi ? Cum să nu te laşi învins de cei care te condamnă nevinovat la moarte civilă? În Pavilionul canceroşilor, singurul care încearcă să găsească răspuns acestor întrebări e Oleg, protagonistul romanului. Deportat într-un lagăr de concentrare şi bolnav de cancer, ca şi Soljeniţîn însuşi în anii ’50, Oleg crede cu toata fiinţa lui că în om există o putere ascunsă de a ieşi învingător din toate încercările la care e supus. Singura condiţie e să nu te îndoieşti nici o clipă de aceasta forţă şi să o ajuţi, cu libertatea gândului, să iasă la iveală atunci când totul pare pierdut.

Două secole împreună
Evreii şi ruşii înainte de revoluţie

„Credinţa superstiţioasă în forţa istorică a comploturilor (de tip individual sau colectiv) lasă cu totul deoparte cauza principală a eşecurilor de care au avut parte atât indivizii, cât şi statele: slăbiciunile omeneşti. Slăbiciunile noastre ruseşti au fost cele care au determinat tristul curs al istoriei noastre – absurditatea schismei religioase provocate de Nikon, violenţele nesăbuite ale lui Petru cel Mare şi incredibila serie de ciocniri care i-au urmat, obişnuinţa seculară de a ne risipi forţele pentru cauze care nu ne aparţin, suficienţa înveterată a nobilimii şi rigiditatea birocratică de-a lungul întregului secolul al XIX-lea. Nu printr-un efect al unui complot urzit din afară ne-am lăsat ţăranii în mizerie. Nu un complot a determinat grandiosul şi crudul Petersburg să înăbuşe blânda cultură ucraineană. Nu din cauza unui complot patru ministere nu au fost în stare să se pună de acord în privinţa asumării unui dosar sau altul, şi nu din cauza unui complot şi-au petrecut ani întregi în şicane epuizante, mobilizând toate nivelurile ierarhiei. Nu este rezultatul unui complot faptul că împăraţii noştri, unul după altul, s-au dovedit incapabili să înţeleagă evoluţia lumii şi să definească adevăratele priorităţi. Dacă ne-am fi păstrat puritatea şi forţa care ne-au fost insuflate odinioară de Sfântul Serghie din Radonej, nu ne-am mai teme de nici un complot din lume. Nu, nu putem spune în nici un caz că evreii au fost aceia care au „organizat“ revoluţiile din 1905 sau din 1917, după cum nu putem spune că este vorba de cutare sau cutare naţiune care le-a pus la cale. La fel, nici ruşii, nici ucrainenii, luaţi în ansamblul lor ca naţiuni, nu au fost cei care au organizat pogromurile.

Emigrarea evreilor din URSS a inaugurat, fără îndoială, o importantă mişcare cu valoare universală. Începutul Exodului marchează limita celor două secole în care evreii şi ruşii au trebuit să trăiască împreună. De aici înainte, orice evreu rus a căpătat posibilitatea de a hotărî singur dacă va trăi în Rusia sau în afara ei. Pe la mijlocul anilor ’80, libertatea de a emigra în Israel va fi deplină, nu va mai trebui să fie dusă vreo luptă pentru a o obţine.

Nimic din ce s-a petrecut în cursul acestor două secole cu evreii în Rusia – Zona de rezidenţă şi dispariţia ei progresivă, renaşterea, ridicarea până la culmile puterii ruse, noua opresiune, urmată de Exod – nu s-a datorat unor circumstanţe întâmplătoare la periferia Istoriei. Evreii şi-au încheiat ciclul răspândirii lor în jurul Mediteranei până în regiunile orientale ale Europei, apoi au început să se întoarcă pe pământurile de unde plecaseră. Acest ciclu şi modul în care el se încheie presupune o finalitate care scapă înţelegerii omeneşti. Urmaşilor noştri le revine, poate, sarcina de a o discerne şi de a-i afla sensul“.

Toate personajele sunt cântăreţi de operă, alcătuind un trio erotic care trăieşte după libret, scoţându-i însă în evidenţă toate paradoxurile.

Un cântăreţ de operă e un bărbat care – în nenumărate seri din viaţa lui – moare cântând. Cu machiajul şiroind pe faţă, cu ochii ieşiţi din orbite, cu muşchii feţei contorsionaţi, cu coardele vocale gata să plesnească. Arta lui e riscantă, pentru că tragicul o poate vira oricând spre grotesc, iar sublimul poate avea o respiraţie urât mirositoare de ridicol. Un asemenea om se află la adăpostul convenţiei, dar este şi victima ei. Iar în acest sens, toate personajele lui Javier Marías din Bărbatul sentimental (Editura Univers) sunt cântăreţi de operă, alcătuind un trio erotic care trăieşte după libret, scoţându-i însă în evidenţă toate paradoxurile.

Javier MARIAS - Foto de © Basso Cannarsa

Cântăreţul de operă aflat în plină afirmare pe scenele lumii este chiar personajul care povesteşte, un personaj cu orgoliile şi timidităţile, cu sincerităţile şi ipocriziile lui. El vrea să împărtăşească cititorului şi ,,ceea ce s-a întâmplat, şi visul despre ceea ce s-a întâmplat”, refuzând să mai separe în chip artificial viaţa diurnă de inconştient – motiv pentru care renunţă la micul dejun, un adevărat hotar simbolic. Nu e deloc întâmplător că povestirea se termină cu un alt mic dejun, la care bărbatul trădat, un potent bancher din Flandra, bea aproximativ patru ceşti de cafea, încercând cu disperare să obţină efectul invers, să ţină cele două lumi perfect etanşe, pentru ca ,,imperiul somnului” să nu se răzbune. Femeia dintre ei se numeşte Natalia Manur – niciodată Natalia, ci mereu în conjuncţie cu numele soţului, căruia îi aparţine ca un obiect, căci a semnat un pact cu diavolul: ca să-şi salveze tatăl de la faliment şi, probabil, de la sinucidere, s-a măritat cu bancherul. O slăbiciune atrage după sine o alta. Timp de cincisprezece ani, Natalia Manur şi-a plătit datoria, neavând drept companie decât un însoţitor plătit, ipocrit şi duplicitar, care la rândul lui îşi aşteaptă permanent cumpărătorul. Pentru că orice triunghi amoros se va transforma până la sfârşit în cerc (vicios), chiar dacă pleacă în direcţii opuse, cântăreţul de operă şi bancherul cu ochii oţeliţi ajung în acelaşi punct. O pierd pe femeia pe care o iubesc. Mâna în penumbră a unuia, care poate aduce autoanihilarea ca odihnă, devine mâna în penumbră a celuilalt. Într-un triunghi amoros sunt multe reguli, dar nici una privind numărul celor care până la sfârşit trebuie să moară.

Pe o veche schemă a iubirii curteneşti în care apare, foarte devreme în istoria lui, triunghiul amoros, cavalerul trebuie să treacă prin multe încercări ca să fie demn de mâna domniţei, încercări orchestrate chiar de senior, căci rolul de uzurpator nu e pentru fitecine. La fel se întâmplă şi cu cântăreţul de operă al lui Marías. După o copilărie aproape dickens-iană, el reuşeşte să răzbată în lumea muzicii, începe să aibă succes, dar viaţa lui este o serie de repetiţii şi de camere de hotel goale. A devenit specialist în oraşe ca stări de spirit: oraşele englezeşti sunt ,,cele mai rele de pe pământ, cele mai plăpânde şi mai ostile”; oraşele elveţiene sunt măcar ,,curate, liniştite şi lasă loc imaginaţiei prin simplul fapt de a nu spune nimic”; Madridul este însă cel mai detestabil dintre toate, ,,pare grăbit să spună totul, ca şi cum ar fi conştient că singura sa posibilitate de a cuceri călătorul constă în confuzie şi vehemenţă fără limite”. Ca să se apropie de Natalia Manur, cântăreţul trebuie să treacă de Cerberul corupt Dato (periculos pentru că este corupt pe toate liniile, se poate vinde la nesfârşit), de prostituata grăbit-blazată Claudina şi, mai ales, de soţul hârşit în acest joc, în acest turnir, în acest agon în care nici un pretendent nu a fost până acum demn de rolul cavalerului uzurpator. Cum reuşeşte cântăreţul de operă – care îl preferă pe Verdi lui Wagner, căci nu caută originalitatea cu orice preţ – să uzurpe căsnicia bancherului aparent intangibil rămâne un mister. Ca, de altfel, toată idila lui cu Natalia Manur, toată desfăşurarea acestei poveşti de dragoste, în afară de începutul şi de sfârşitul ei, ca şi cum miezul nu ar avea nici o importanţă.

De altfel, pentru Javier Marías, chiar nu are nici o importanţă. În povestirea lui, dragostea nu se trăieşte, ea se presimte, se adulmecă în aer, se rememorează, se proiectează. Este fie anticipare, fie evocare. Dintre cei doi bărbaţi, în chip uimitor, cel sentimental nu e artistul. Pentru că el a pierdut ceva ce cunoaşte, imaginaţia lui nu mai poate suplini foarte multe şi intuim că, la un moment dat, femeia iubită i-ar fi revelat totul pentru ca de fapt să nu-i mai spună nimic, precum Madridul, oraşul extrovertit pe care îl detestă atât de tare, fiindcă nu mai lasă loc invenţiei. Manur, pe de altă parte, a pierdut ceva ce n-a avut niciodată, iar loialitatea lui supremă se îndreaptă spre un câmp al posibilităţilor pe care ar fi vrut să-l păstreze mereu deschis. Artistul e, în cele din urmă, realist, rece şi pragmatic. Bancherul e sentimental (a se citi peiorativ, dar nu în sensul de ,,dulceag”, ci de ,,autodistructiv”), desprins de realitate, hotărât să-şi facă iluzii sau să moară. Iar Natalia Manur e doar un nume, un obiect de marcă, un pretext. Ea nu are replici, nu are voce, este creaţia exclusivă a celor doi bărbaţi care se duelează, de fapt, în aparenţe.

Bărbatul sentimental este o povestire clasică, dar cu personaje moderne, ca o nuvelă de Henry James pe care cineva ar grefa personaje din Almodóvar. Combinaţia este exotică, frazele lui Marías absolut spectaculoase, tentaculare, decorticând fiecare înţeles. În final, rezultatul este o proză bogată, ritmică, atât de subtilă, încât nici o imagine nu poate rămâne epidermică. Bonus: Romanul a fost scris în 1986, dar – exceptând menţiunea câtorva mărci – pare a fi fost scris oricând între 1900 şi 2009. S-ar părea că Bărbatul sentimental nu are vârstă.

BĂRBATUL SENTIMENTAL
de Javier Marías
160 pag. Editura Univers. 19 lei