John Grisham îşi începe în forţă cea mai nouă fabulă alegorică, aşa cum şi-a început atâtea romane înainte: prezentând contradicţiile binelui şi răului. În tabăra îngerilor: Kyle McAvoy, idealistul redactor-şef al publicaţiei The Yale Law Journal. La începutul romanului Asociatul, Kyle antrenează o echipă de baschet pentru copii defavorizaţi din New Haven în timp ce aşteaptă să termine facultatea şi să-şi urmeze cariera aleasă. A acceptat o slujbă de avocat într-un birou de asistenţă juridică gratuită, plătită cu 32.000 de dolari pe an, ca să poată ajuta zilierii din Virginia.

ASOCIATUL - John Grisham - Editura RAO - 400 pag. - 59.99 lei

Dar în viitorul lui Kyle există un necunoscut sinistru, „destupat la minte“ şi cu „mâini domoale şi păroase“, care îşi face apariţia cu un plan diferit de carieră. Acest bărbat aparent străin, care-şi spune Bennie Wright şi care e ajutat de o echipă de falşi agenţi FBI, anunţă că îl vede pe Kyle asociat la o puternică firmă de avocaţi din New York, cu un salariu de 200.000 de dolari pe an. Dacă e să traducem ce înseamnă asta în universul lui Grisham, atunci ceea ce vrea Bennie (care, punând la punct o schemă de spionaj corporatist cu Kyle pe post de ţap ispăşitor, funcţionează pe aceleaşi principii lugubre şi atotputernice din tramele lui Hitchcock) e ca bietul Kyle să-şi vândă sufletul diavolului.

Kyle e un băiat bun, atrăgător şi încrezător în propriile forţe. (Amintiţi-vă de Firma. E evident că Grisham a făcut-o). De ce ar accepta o asemenea schimbare radicală? Pentru că trebuie s-o facă. Mai repede decât ai zice „peşte“, Bennie produce un episod urât în facultate, în care sunt implicaţi Kyle, tovarăşii lui de la frăţia din Universitatea Duke şi o femeie pe nume Elaine, care susţine acum că patru dintre ei au violat-o la o petrecere. Bennie are o înregistrare video a incidentului pe telefonul mobil, cu o imagine remarcabil de clară, deşi toţi participanţii erau prea beţi ca să-şi amintească dacă fata a fost de acord cu partida de sex.

Cu acest stimulent, Kyle pleacă într-un loc unde va suferi din greu, pentru ca Grisham să-şi facă manevrele scriitoriceşti. Kyle pătrunde în lumea lacomă şi abrutizantă a firmei Scully & Pershing, despre care se spune că e cea mai mare firmă de avocatură din lume. Acest loc înghite şi scuipă pe bandă rulantă tineri neofiţi inteligenţi, proveniţi de la cele mai bune facultăţi de drept din America, iar Grisham profită şi de această ocazie pentru a deplânge întregul proces.

Cu ajutorul unui mecanism simplu excelent folosit, autorul produce încă o carte pătrunzătoare despre cerinţele infernale ale universului corporatist. „Vreau să devin partener ca să pot dormi până la 5 dimineaţa în fiecare zi, până la 50 de ani, când voi muri“, spune Kyle cu amărăciune de îndată ce-şi evaluează noua carieră de la Scully & Pershing.

Oare viaţa de avocat chiar trebuie să fie aşa? Întrebarea e pur şi simplu inutilă. Tatăl lui Kyle are un birou de avocatură într-un orăşel din Pennsylvania. „A muncit din greu şi s-a purtat cinstit cu toată lumea“, se spune despre el în carte. „Clienţii îl puteau suna acasă şi se întâlnea cu ei chiar şi duminica după-amiaza, dacă era nevoie“. În ceea ce priveşte veniturile, „accepta plăţi şi sub formă de lemne de foc, ouă şi păsări de curte, fripturi şi muncă gratuită la treburile casei“.

Ficţiunea de estradă poate fi stupefiantă. Însă talentul invizibil al lui Grisham de a transforma discursurile moralizatoare în texte palpitante are o istorie lungă şi plină de succese. Cel mai recent a făcut-o în Apelul, în care analiza procesul corupt al fraudării unei sesiuni de alegeri, producând una dintre cele mai bune povestiri din memoria recentă. De aceasta dată se întoarce într-o zonă mai sigură şi mai familiară, disecând cultura corporatistă amorală, condamnând ambiţiile oarbe şi reuşind să se folosească de alcoolism, care devine adesea unul dintre cele mai erodate aspecte din romanele poliţiste, într-un element de suspans dramatic. Deşi Kyle n-a mai pus gura pe alcool din facultate, după intrarea în firma de avocatură se trezeşte prins într-o lume a conturilor de cheltuieli în care a doua sticlă de vin la un prânz pentru două persoane trebuie să fie un bonus, nu o problemă.
Grisham scrie adesea cărţi asemănătoare încât pe seama lor se fac aceleaşi comentarii. Asociatul îşi respectă forma: îl captivează repede pe cititor, devine imposibil de lăsat din mână şi rămâne aşa pe mai tot parcursul povestirii, după care plonjează într-o tramă atât de nebuneşte trasă de păr, încât sfidează orice deznodământ. Kyle McAvoy e un alt protagonist bidimensional, dar incredibil de simpatic, care prinde viaţă în paginile lui Grisham doar pentru a se evapora mai târziu. E uşor de prezis ce va alege Kyle la sfârşitul romanului, însă e imposibil de imaginat, ca să nu mai spunem că e cu neputinţă să ne pese cum va fi viaţa lui după ce se va încheia nebunia sălbatică din jurul acestui singuratic recrut al unei firme de avocaţi. Din când în când, Grisham produce şi câte o carte nesatisfăcătoare. Brokerul, thrillerul internaţional destinat turiştilor care funcţiona în primul rând ca pretext pentru ca autorul său să exploreze cafenelele pitoreşti din Italia, era o asemenea carte. Asociatul e mult mai bună, chiar dacă parcurge un drum deja cunoscut.

Plină de episoade individuale care sunt mai memorabile decât trama generală, cartea descrie risipele uluitoare ale onorariilor de 400 de dolari pe oră ale lui Kyle, de pildă momentul când facturează 800 de dolari pentru a conduce maşina unui partener de la firmă (de fapt, maşina soţiei lui) prin Lower Manhattan fiindcă nu poate găsi un loc de parcare în apropiere de Tribunalul Federal. Totodată, romanul surprinde foarte bine cinismul cu care noii asociaţi de la Scully & Pershing sunt reduşi la un stadiu de absolut servilism, fiind treptat convinşi că urmează să devină parte integrantă din elita de putere a New York-ului.
Grisham îmbină experienţele lui Kyle din facultate şi de la slujbă într-un mod cât se poate de abil. Readuce în prezent foşti amici care făceau parte dintr-un trecut jenant şi le permite să pună în pericol viitorul lui Kyle, într-un mod exasperant. Deşi autorul îl înconjoară pe Kyle, băiatul cel bun, de spioni, bătăuşi şi alte ameninţări cu mâini domoale şi păroase, Asociatul nu uită niciodată care e cel mai mare duşman al acestui nou avocat. Este el însuşi, cel din trecut.

Această recenzie a apărut în numărul din 26 ianuarie 2009 al The New York Times Book Review, în secţiunea Books of The Times.

Dispariţii
de Jodi Picoult
448 pag.
Editura Rao
39,99 lei

Delia Hopkins duce o viaţă fericită în New Hampshire la începutul ultimului roman dulceag al lui Jodi Picoult. Lucrează cu un bloodhound pe nume Greta. Împreună, cele două desfăşoară misiuni de căutare şi salvare, pornind pe urmele unor oameni dispăruţi. Surpriză: „Dispariţii” (Vanishing Acts) dezvăluie că Delia însăşi a fost o persoană dispărută vreme de 28 de ani. În celelalte 11 romane ale sale, între care uluitorul „Viaţă de rezervă” (My Sister’s Keeper), despre o familie care îşi tratează copilul sănătos ca pe un donator pentru altul care suferă de leucemie, Picoult s-a specializat în amestecarea prozei şi a pledoariilor sociale în moduri care îi umplu poveştile de pancarte publicitare. De această dată, se opreşte asupra răpirilor şi alcoolismului, la care se adaugă întrebarea dacă viaţa îţi oferă o a doua şansă. Dispariţii nu e scrisă pentru aceia care cred că răspunsul este nu. „E oare mâna sorţii când obţii ceea ce meriţi sau e doar meritul tău?”, întreabă Picoult pe tonul scrutător al unei fortune cookie. Şi: „Poate că soarta nu e iazul în care înoţi, ci pescarul care pluteşte deasupra, lăsându-te să zburzi liber până când eşti destul de sleit încât să-i cazi în plasă”. Şi: „Poate că a şti care-ţi e locul nu înseamnă a şti unde te afli”.

Delia a fost crescută de tatăl ei, Andrew Hopkins, fiind convinsă că mama sa a murit. Apoi poliţia soseşte şi Andrew e acuzat de fosta soţie că şi-a răpit fiica de 4 ani. Înainte îi chema Charlie Matthews, iar pe fetiţă, Bethany, şi trăiau în Arizona. Dar când au fugit, Charlie i-a schimbat fetiţei numele în Cordelia, parţial din atracţie faţă de povestea de dragoste filială din Regele Lear. Din cartea de 448 de pagini cititorul mai află şi că Delia Hopkins e o anagramă pentru „oedipal knish” (găluşcă oedipiană).

Iată de ce au plecat, potrivit lui Andrew (cartea le păstrează numele asumate): fiindcă soţia lui Andrew, Elise, avea obiceiul de a cădea lată pe podeaua din bucătărie, beată criţă. Andrew nu mai putea suporta să-şi lase fiica în mijlocul unei asemenea mizerii. Iar acum, într-o demonstraţie de subtilitate psihologică, Delia e logodită cu Eric, un bărbat a cărui mamă a avut şi ea probleme cu alcoolul. Eric e traumatizat de amintirile cu mama sa dansând în chiloţi când colegii săi cercetaşi i-au făcut o vizită, iar ea ar fi trebuit să joace rolul de lider al grupului. Deci şi Eric are probleme cu băutura. De aceea Delia nici nu s-a măritat cu el, în ciuda faptului că au deja o fiică împreună, Sophie. De-acum e momentul ca Picoult să articuleze marile întrebări etice ale cărţii: avea oare Andrew dreptul s-o ocrotească pe micuţa Delia de riscul alcoolismului? Ar trebui să facă şi Delia acelaşi lucru dacă Eric se reapucă de băut? Iar Eric, menit să devină avocatul lui Andrew, va pronunţa un discurs melodramatic în sala de judecată, evocându-şi propriul trecut înecat în alcool?

„E oare mâna sorţii când obţii ceea ce meriţi sau e doar meritul tău? Poate că soarta nu e iazul în care înoţi, ci pescarul care pluteşte deasupra, lăsându-te să zburzi liber până când eşti destul de sleit încât să-i cazi în plasă. Poate că a şti care-ţi e locul nu înseamnă a şti unde te afli.”

Poate fi iertată Elise? La urma urmei, nu s-a mai atins de băutură de 25 de ani. Şi o dată i-a făcut fiicei sale o cuvertură cu petice folosind bucăţi din propriul văl de mireasă, din hainele purtate în timpul sarcinii şi din covoraşul din camera de cămin a lui Andrew. „Fetiţele frumoase ar trebui să aibă mame care să nu uite să le trimită la şcoală cu un sul de hârtie igienică la Ziua Meşteşugurilor”, mărturiseşte ea într-un moment de penitenţă pitorescă.

Picoult e o povestitoare serioasă şi energică, deşi uneori alunecă în întorsături de condei lirice. („Nu toată lumea înţelege cum poţi roti două lasouri în acelaşi timp, unul al speranţei şi unul al durerii”). În mod inevitabil, autoarea hotărăşte să le reunească pe Delia şi pe mama ei, care, în ciuda aşteptărilor fiicei, nu seamănă deloc cu Meryl Streep în „Alegerea Sofiei”. Elise vorbeşte spaniola, a lucrat odinioară într-un bar de motoclişti care făcea catering pentru grupul Hell Angels şi avea obiceiul drăguţ de a-şi mâzgăli citate literare pe blugi. Când Andrew îi spune că n-a cunoscut niciodată pe altcineva destul de trăsnit încât să vorbească cu personajele din filme, e limpede că bărbatul nu prea iese în oraş.

Acea problemă se înrăutăţeşte după ce Andrew ajunge în puşcărie. („Ţii minte când ai fost pedepsită pentru că ai aruncat mingea de tenis în sufragerie şi ai spart geamul?”, i se spune lui Sophie. „Bunicul tău trebuie să stea o vreme într-un loc unde se duc oamenii mari atunci când sunt pedepsiţi”). Din acest moment, cartea plonjează într-o digresiune despre viaţa din închisoare şi abordează chestiuni precum sentimentele de vină, ispăşire, noi identităţi şi şanse.
Secţiunea despre închisoare mai descrie violenţa găştilor şi clivajele rasiale. Totodată, oferă instrucţiuni alarmant de precise pentru prepararea metamfetaminei folosind medicamente vândute fără reţetă şi un cuptor cu microunde. Însă cititorii care au o slăbiciune pentru vocea narativă a lui Picoult („ne mişcăm, în vreme ce coioţii merg tihniţi prin deşert, iar şerpii trasează dâre pe nisip”) probabil că nu vor încerca să prepare acasă această reţetă.

„Dispariţii” e un roman prea încărcat ca să-şi menţină strânsă focalizarea. Iar evenimentul principal, anunţarea veştii năucitoare despre trecutul Deliei, se produce atât de devreme încât restul cărţii pare lipsit de tensiune. Pe urmă, Picoult le dă prea mult timp personajelor sale ca să se gândească la natura identităţii şi a familiei. („E oare cu putinţă ca dragostea romantică, platonică şi părintească să fie faţete diferite ale aceluiaşi diamant: strălucitoare cu toatele, indiferent care e îndreptată spre soare?”). Iar autoarea mai strecoară şi un fir narativ secundar despre doi tipi care suspină după Delia încă din copilărie. („El mi-o dă pe Delia de parcă ar fi o nestemată care urmează să fie furată, ca o rugăciune ce va fi şoptită între eretici”).
Cartea mai face şi o explorare amplă în misticismul amerindian, incluzând momentul în care vulturul e ucis în ritualul de sufocare în mălai în timpul unei ceremonii a indienilor Hopi. Până şi această scenă evocă cu prea multă violenţă tematica romanului, fixată pe izbăvire, familie, dragoste, sacrificiu şi renunţare.

__________
Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 24 februarie 2005 al The New York Times Book Review