Malcolm Gladwell spune că succesul nu depinde doar de creier şi de efort, ci şi de originea noastră – şi de ceea ce facem în privinţa ei.

de DAVID LEONHARDT

În 1984, un tânăr pe nume Malcolm a absolvit cursurile Universităţii din Toronto şi s-a mutat în Statele Unite cu gândul de a deveni jurnalist. Datorită stilului său neobişnuit de limpede şi excelentului simţ de a intui un articol, acesta şi-a câştigat repede un post la The Washington Post. După mai puţin de zece ani la acest ziar, a promovat, ajungând la publicaţia de vârf a jurnalismului literar – The New Yorker. Acolo a scris articole pline de idei măreţe despre structurile ascunse ale vieţii mediocre, care s-au transformat apoi în materia primă pentru două bestseller-uri care au deţinut locul 1 în topuri. Pe ampla scenă a prozei de nonficţiune, autorul e considerat cel mai original talent al momentului. Sau cel puţin aceasta e o versiune a poveştii lui Malcolm Gladwell. Iată o alta:

În 1984, un tânăr pe nume Malcolm a absolvit cursurile Universităţii din Toronto şi s-a mutat în Statele Unite cu gândul de a deveni jurnalist. Nimeni n-avea de unde să ştie atunci, dar Malcolm sosise în State cu background-ul aproape perfect pentru acea epocă. Avea o mamă psihoterapeut şi un tată matematician. Profesiile lor îl îndrumaseră pe Malcolm spre ştiinţele behavioriste, a căror popularitate avea să explodeze în anii ’90. Pe deasupra, întâmplarea a făcut ca mama lui să mai fie şi scriitoare. Aşadar, spre deosebire de majoritatea copiilor de matematicieni şi psihoterapeuţi, el avea să înveţe – după cum îşi va aminti mai târziu – „că frumuseţea se regăseşte şi în exprimările limpezi şi simple“. Ca jurnalist, a sondat cercetările behavioriste în căutare de lecţii optimiste despre condiţia umană şi a descoperit un public atent în timpul impetuoşilor ani ’90 şi a culturii pasionaţilor de informatică. Prima sa carte, The Tipping Point, a fost publicată în martie 2000, cu câteva zile înainte ca indicele Nasdaq să-şi atingă punctul culminant.

Ambele poveşti despre Gladwell sunt adevărate, dar sunt totodată foarte diferite. Prima îi ilustrează succesul: e versiunea americană clasică a carierei sale, prin faptul că pune accentul pe trăsături individuale – talent, muncă asiduă, o perseverenţă demnă de Horatio Alger. Cea de-a doua versiune nu neagă neapărat aceste trăsături, ci le sublimează. Protagonistul nu e o persoană deosebit de talentată care a profitat de nişte oportunităţi: e o persoană talentată care a profitat de nişte oportunităţi deosebite.

EXCEPŢIONALII - Povestea succesului - Malcolm Gladwell - Editura Publica - 309 pag. - 49 lei

Autorul nu-şi deapănă efectiv propria poveste în carte. (Dar dă târcoale prin culise, din moment ce descrie arcul familiei jamaicane a mamei lui.) În schimb, ne spune alte poveşti de succes, apelând adesea la metoda naraţiunii „spate în spate“: începe cu o poveste de măreţie individuală, despre Beatles, despre mogulii din Silicon Valley sau despre generaţia încărcată de succes a evreilor newyorkezi născuţi la începutul secolului XX şi apoi adaugă detalii care subminează relatarea respectivă.

Aşa că Bill Gates e prezentat drept un tânăr programator din Seattle, a cărui inteligenţă şi ambiţie depăşesc inteligenţa şi ambiţia demonstrate de mii de alţi tineri programatori. Dar apoi Gladwell ne duce la Seattle ca să descoperim că liceul lui Gates chiar avea un club de informatică în vremea când aproape nici un alt liceu nu se putea lăuda cu aşa ceva. Ulterior, Gates a avut norocul să dea peste şansa de a folosi calculatoarele de la Universitatea din Washington, ore în şir. Când a împlinit 20 de ani, petrecuse deja peste 10.000 de ore în faţa computerului, ca programator.

La sfârşitul acestei povestiri revizioniste, Gladwell îl întreabă pe Gates însuşi câţi alţi adolescenţi din lume aveau la fel de multă experienţă ca el la începutul anilor ’70. „Aş fi uimit să aflu dacă mai existau 50 în toată lumea“, spune Gates. „Cred că am avut mai mult acces la dezvoltarea de software la o vârstă tânără decât oricine altcineva în acea perioadă şi totul se datorează unui concurs de împrejurări incredibil de norocos.“  Talentul şi energia lui Gates au fost, cu siguranţă, neobişnuite. Însă Gladwell sugerează că şansele lui se prea poate să fi fost şi mai neobişnuite.

Eu unul cred că mulţi oameni înţeleg din instinct această idee (chiar dacă Gladwell nu spune asta, preferând să-şi plaseze disertaţia contra filosofiei convenţionale). De aceea îşi şi fac părinţii atâtea griji gândindu-se la şcoala la care merge copilul lor. Ei nu cred cu adevărat că odrasla lor e atât de plină de măreţie încât să poată trece peste dezavantajul unei şcoli proaste sau chiar uneia mediocre. Şi totuşi, după ani buni, când se uită retrospectiv la succesul copilului lor – sau chiar la propria reuşită – au tendinţa să dezvolte explicaţii concentrate asupra dimensiunii personale. Gladwell demască în mod devastator, deşi cu voioşie totodată, imperfecţiunile acestor poveşti de succes pe care ni le spunem singuri.

Primul capitol din carte analizează anomalia zilelor de naştere ale jucătorilor de hockey. În multe dintre cele mai bune ligi din lume, fie ele de amatori sau de profesionişti, aproape 40% dintre jucători s-au născut în ianuarie, februarie sau martie, în vreme ce numai 10% sunt născuţi în octombrie, noiembrie sau decembrie. E un tipar cât se poate de bizar, care are o explicaţie simplă: data limită a naşterii copiilor pentru împărţirea pe categorii de vârstă din ligile de hochei de juniori este, de multe ori, 1 ianuarie. Copiii născuţi în primele trei luni ale anului sunt, fireşte, puţin mai mari şi mai puternici decât colegii lor. Aceşti copii mai mari sunt apoi încadraţi în echipe de vedete, care asigură cele mai bune şi mai intense antrenamente. Până la vremea adolescenţei, avantajul lor iniţial aleatoriu s-a transformat într-unul real.

La meciul de campionat din cea mai importantă ligă de juniori canadiană, Gladwell îi ia un interviu tatălui unui jucător născut pe 4 ianuarie. Peste jumătate dintre coechipierii săi – Medicine Hat Tigers — s-au născut în ianuarie, februarie sau martie. Dar când Gladwell îi cere tatălui să explice succesul fiului său, calendarul n-are nici un rol. Bărbatul vorbeşte despre pasiune, talent şi muncă asiduă, înainte să adauge că băiatul a fost dintotdeauna mai dezvoltat pentru vârsta lui. Închipuiţi-vă pur şi simplu, scrie Gladwell, cum ar fi dacă în Canada s-ar crea o altă ligă de hockey de juniori pentru copii născuţi în a doua jumătate a anului: într-o bună zi, această ţară ar ajunge să aibă de două ori mai mulţi jucători foarte buni.

Outliers are multe elemente în comun cu opera anterioară a lui Gladwell. E o adevărată plăcere s-o citeşti şi te face să cazi pe gânduri în privinţa ingenioaselor sale teorii. Din păcate, evită să se confrunte, în câteva cazuri, cu cercetările care pun la îndoială aceste teorii. (Gladwell susţine că copii puţin mai mari obţin rezultate mai bune nu doar la hockey, ci şi în sala de clasă. Totuşi, cercetările pe această temă produc concluzii împărţite.) E mare păcat că se întâmplă aşa, fiindcă ar fi fost o adevărată încântare să urmăreşti pe cineva cu inteligenţa şi claritatea lui elucidând nişte afirmaţii aparent contradictorii.

Totuşi, în ciuda acestor analogii, Outliers reprezintă un nou tip de carte pentru Gladwell. The Tipping Point şi Blink (cea de-a doua sa carte) erau un melanj de psihologie socială, marketing şi chiar o mică doză de self-help. Outliers e mult mai pronunţat politic, e aproape un manifest. „Ne uităm la tânărul Bill Gates şi ne minunăm că lumea noastră i-a permis acelui puşti de 13 ani să devină un om de afaceri cu un succes fabulos“, scrie autorul la final. „Dar aceasta e lecţia greşită. Lumea noastră n-a făcut altceva decât să-i permită unui puşti de 13 ani să aibă acces nelimitat la un terminal folosit în comun, în 1968. Dacă de aceeaşi oportunitate ar fi avut parte un milion de adolescenţi, câte Microsoft-uri am avea oare azi?“

După zece ani – adică, de fapt, după o generaţie – în care această ţară a făcut destul de puţin pentru a clădi instituţii care să cultive succesul, Gladwell ne îndeamnă să ne gândim din nou la aceste chestiuni. Încă o dată, momentul ales de el s-ar putea dovedi excelent.

David Leonhardt scrie editoriale de economie pentru The Times.

Confesiuni surprinzătoare şi secrete ale lumii afacerilor, dezvăluite de autorii cărţilor de la Publica.

Confesiunile unui bancher toxic
de Cresus

Companiile americane cheltuiesc pe marketing mai mulţi bani (235 de miliarde de dolari pe an) decât întreg PIB-ul Mexicului. Şi totuşi, consumatorii acordă mereu mai puţină atenţie publicităţii. Şaizeci şi trei la sută din noi deja ocolim reclamele, iar noua tehnologie (gen TiVo şi opţiunile de blocare a pop-up-urilor de pe Internet) face tot mai simplă evitarea mesajelor de marketing. Cum puteţi obţine rezultate mai bune din marketingul pe care îl faceţi? Hughes prezintă ghidul suprem în a înţelege cel mai fierbinte subiect din marketingul contemporan – generarea publicităţii pe bază de rumoare – o artă despre care mulţi vorbesc şi pe care puţini o înţeleg cu adevărat. În cartea de faţă, el îşi valorifică experienţa proprie, ca director şi consultant, dar pune în valoare şi istorii inedite despre câteva produse şi mărci ale timpului nostru care s-au dovedit redutabile generatoare de rumoare. Indiferent dacă sunteţi proprietarul unei firme mici sau directorul unei mari corporaţii, dumneavoastră trebuie să ştiţi cum să obţineţi de zece ori mai mult efect din fiecare dolar de marketing pe care-l cheltuiţi. Buzzmarketing vă pune la dispoziţie cele şase secrete ale reuşitei, pentru a-i determina pe oameni să vorbească despre produsul sau serviciul dumneavoastră, precum şi o sumedenie de istorii captivante pentru ilustrarea lor. Autorul este un fost director al unei mari bănci franceze, care a ales să rămână anonim din raţiuni evidente.

Superclass – Elita globală a puterii şi lumea sa
de David Rothkopf

Cine are capacitatea de a influenţa permanent vieţile a milioane de oameni de pe întreg globul? David Rothkopf a identificat aproximativ 6.000 de astfel de persoane. Printre ei sunt șefi de state, generali, feţe bisericești, vedete rock, dar marea majoritate sunt oameni de afaceri, din toate regiunile geografice: 33% din Asia-Pacific, 21% din America de Nord, 28% din Europa, 12% din America Latină și 5% din Africa. Criteriile folosite pentru a selecta membrii elitei sunt complicate, dar nu acestea contează. Contează cum această elită conduce guverne, corporaţii, mijloace de informare în masă, religii, organizaţii teroriste. Contează cum reușesc ei să ne controleze prezentul și să ne configureze viitorul. Redactată pe baza a numeroase interviuri realizate în exclusivitate și pe o relatare generoasă și originală, Superclass dezvăluie o societate privilegiată, cu care mulţi dintre noi nu suntem familiarizaţi, deși membrii acesteia și acţiunile lor ne afectează vieţile în mod fundamental. Cartea analizează în profunzime legăturile dintre comunităţile globale ale liderilor care controlează cea mai mare parte a averii planetei. Ea reprezintă o examinare originală a tendinţelor din interiorul Superclasei, tendinţe care ne schimbă politicile, ne transformă instituţiile și modelează lumea în care trăim. Consultant și profesor, David Rothkopf  este preocupat de globalizare pe care o urmărește în diverse zone ale economiei: pe pieţele emergente, în politicile comerciale sau reforme. În prezent este președinte și CEO al Garten Rothkopf, o firmă de consultanţă specializată în investiţii și gestiunea riscului pe pieţele emergente, și cercetător invitat la Fundaţia Carnegie pentru Pace Internaţională.