NYTBR.ro » Editura Leda

Romanul meu, chiar eu

Virginia Costeschi — Thu, 29 Oct 2009 12:38:22 +0000

În acest roman de debut, ficţiunea închide ochii în faţa realităţii: Katherine Taylor este eroina lui, dar şi autoarea care a scris această poveste dulce-amăruie şi totuşi amuzantă despre maturizare, cu un simţ infailibil al bucuriilor şi neplăcerilor unei generaţii.

de ELISSA SCHAPPELL

CUM SĂ SPUI ADIO - Katherine Taylor - Editura Leda - 360 pag. - 39.90 lei

Mi-ar plăcea să petrec cu Katherine Taylor — fie cea reală, originară din Fresno, fostă barmaniţă în Manhattan şi absolventă a Universităţii Columbia, fie Katherine Taylor, originară din Fresno, fostă barmaniţă în Manhattan şi absolventă a Universităţii Columbia, dar şi eroina romanului de debut Cum să spui adio (Rules for Saying Goodbye). De ce? Păi, Katherine Taylor personajul adoră să bea martini, pierde nopţile şi flirtează cu bărbaţi nepotriviţi, iar Katherine Taylor scriitoarea nu face mare caz din faptul că primul ei roman se-ntâmplă să fie autobiografic. Dar e destul de riscant să îi dai personajului principal identitatea ta. Prea adesea acest instrument al metaficţiunii sparge peretele dintre ficţiune şi nonficţiune, transformându-se într-o şezătoare la care toţi încearcă să separe adevărul de imaginar. Poate fi delicios şi amuzant când autorul e tot o celebritate, precum Bret Easton Ellis ironizându-se ca Ellis în Lunar Park, sau profund când autorul are ca scop întemeierea unei relaţii speciale cu cititorul său, ca în Everything Is Illuminated (Totul e iluminat) al lui Jonathan Safran Foer.

Cum să spui adio este împărţit în patru secţiuni, fiecare însemnând despărţirea de cineva sau de ceva. Prima despărţire este cea de părinţi şi de cei doi fraţi, pentru a pleca la şcoală departe de Fresno. Celelalte trei separări ţin de lecţiile pe care trebuie să le înveţe Katherine în materie de amor, astfel că cititorul o urmează pendulând între seri la bar şi călătorii de la New York la Londra la Roma la Bruxelles, de fiecare dată la braţul altui bărbat ideal, minunat, doi dintre ei britanici, iar altul la care se referă laconic, un italian. Toate aceste amoruri eşuate o determină pe Katherine să emită cele 11 reguli pentru cum să spui adio. Printre ele: „Nu îl părăsi înainte să menţioneze numele a două foste iubite în conversaţiile de zi cu zi“. „Plângi elegant. Nu boci ca disperata.“ şi ultima: „Cheamă un taxi“.

Fără îndoială că scriitoarea Taylor a scris toate acestea cu intenţia de a fi citite ca o satiră. Însă cele mai multe pasaje amuzante sunt adesea tangenţiale, nu fac povestea să progreseze şi nici nu pun în lumină mai puternică un personaj cu potenţial, precum Katherine Taylor. Romanul ar fi fost cu siguranţă remarcabil dacă Taylor ar fi dezvoltat intrigile secundare introduse din când în când: depresia serioasă a mamei sale, abuzul comis de mătuşa sa asupra verişoarei ei adolescente, tumoarea pe creier a celei mai bune prietenei – necazuri care par să treacă pe lângă ea fără să o afecteze.

_____________________________________

Elissa Schappell este editorul revistei Tin House, colaboratoare a Vanity Fair şi autoarea romanului „Use Me“. Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 15 iulie 2007 a The New York Times Book Review.

Ce mi-e geam, ce mi-e fereastră?!

Cătălin Ştefănescu — Fri, 18 Sep 2009 13:46:21 +0000

Mitul este aruncat, după un proces sumar, în fața plutonului de execuție al raționalismului.

O SCURTĂ ISTORIE A MITULUI
de Karen Armstrong
169 pag.
Editura Leda
29.90 lei

Ca mulți alții, rămân deseori cu gura căscată la fabuloasele reconstituiri din documentarele de la History Channel și de la Discovery. Privirea spre trecutul foarte îndepărtat a devenit un soi de exercițiu lejer și extrem de spectaculos al divertismentului de lux. Până în urmă cu câțiva ani, când producțiile de acest gen erau destul de puține la număr, marile bătălii ale antichității, moravurile de la curțile faraonilor și larma de la poalele ziguratelor din Mesopotamia erau preocupările unor oameni hiperspecializați, care scriau rafturi de cărți și se contraziceau pe la congrese. Acum, stând în fața televizorului, noi aflăm, într-o oră de documentar, cât au aflat ei, studiind, în toată viața. Adevărul e că pojghița subțire de la suprafața istoriei vechi ne e familiară tuturor, de la lecțiile de istorie. Dar ce e dedesubtul ei se dovedește a fi, măcar de vreo două sute de ani încoace, un subiect de continuă și mare controversă. Sigur că lucrurile stau într-o lumină rezonabil de clară, în ceea ce privește studiul pe documente, izvoare istorice și descoperiri arheologice de netăgăduit. Însă când e vorba despre superbele documentare comerciale de la canalele amintite, lucrurile se schimbă radical. Acolo, îndoiala pare să fie mai rară decât numărul întâlnirilor de gradul trei, cu vecinii din galaxie. Totul e de o suverană certitudine. Zvonurile de pe aglomeratele străzi sumeriene și babiloniene, sexul extraconjugal și delictele de imaginație erotică ale demnitarilor egipteni de acum cinci mii de ani, discuțiile despre modă ale protipendadei din civilizația minoică sunt la degetul mic al supermeseriașilor care ne țin cu orele în fața televizoarelor. La urma urmei, așa cum există, pentru miliardari, turism de lux în cosmos, există și pentru noi, pentru mulțime, divertisment de lux intelectual, la televizor. Nu e nimic rău în a fi mai bogați cu un exercițiu de imaginație, mai deștepți cu o poveste, cu un subiect de povestit prietenilor (altul decât prețuri, mașini, vedete tv și all inclusive în Mallorca). Divertismentul ăsta… științific e o parte firească a apetitului nostru pentru dez-vrăjire, pentru de-mitizare, pentru glorificarea valorilor noastre post-iluministe din satul-planetă. Și un deliciu al răsfățului demiurgic în care ne lăfăim, de când ne jucăm cu computere din ce în ce mai performante. Important însă ar fi să știm că ceea ce vedem la televizor reprezintă doar o variantă, un punct de vedere, o perspectivă, și nu un adevăr ultim. Sigur că o asemenea poziție poate fi ușor asimiliată atitudinii intelectualului de terasă, care nu crede în aselenizare și vede peste tot doar manipulare și teorii ale conspirației. Însă la polul opus al specimenului amintit, se află iluminatul de videotecă, un individ care știe precis, de la „cercetătorii americani“, că Ghilgameș avea platfus, că Penelopa a păcătuit discret, prin vecini, și că Isus purta cărare pe mijloc.

Iar dacă în avântul progresului științific, istoria devine un câmp al certitudinilor de o banală simplitate, dacă a devenit atât de ușor să reconstituim figuri preistorice după cranii, și palate de acum cinci mii de ani după două pietre, nici specialiștii în mitologie nu stau cu brațele încrucișate. Karen Armstrong, de pildă, scrie o Scurtă istorie a mitului. În 160 de pagini, autoarea rezolvă lejer și, bineînțeles, scurt, problema mitului. Ideea e că „imaginația este trăsătura care produce religia și mitologia“. Scurt și cuprinzător. În plus, „Mitologia și știința lărgesc orizontul ființelor umane“. Punct. Urmează o alergare de viteză, de câteva milenii, de la omul de Neanderthal până la Picasso, James Joyce, Thomas Mann și Malcolm Lowry. Un amețitor joc intelectual de glezne, în care, în cel mai politically correct, pragmatic, didactic și liber-cugetător mod cu putință, aflăm că: „…încă de la început, homo sapiens a înțeles instinctiv că mitul și logos-ul fac lucruri diferite. A folosit logos-ul pentru a inventa arme noi, iar mitul, cu ritualurile care îl însoțeau, pentru a fi împăcat cu faptele de viață tragice care amenințau să îl copleșească și să-l împiedice să acționeze într-un mod eficient“. Chiar așa. Cum nu s-o fi gândit nimeni până acum că treaba stă atât de simplu și de evident? Și, uite-așa, doamna Armstrong aruncă lumina rațiunii peste bezna în care plutea mitul de atâta amar de vreme. Clar, fără complicații, ca la școala elementară. Deși autoarea parcă se răzgândește la un moment dat și afirmă, bulversant, că „Mitul vorbește despre necunoscut. Vorbește despre acele lucruri pentru care la început nu avem cuvinte. Așadar, mitul privește în inima unei mari tăceri“. Păi cum vine asta? Tocmai când era să treci definitiv la cartezianism, ești întors din drum cu o formulă metaforică și obscurantistă, care te zăpăcește de tot. Ți s-a tot spus că treaba e simplă și, dintr-o dată, ești pus față în față cu „inima unei mari tăceri“. Norocul face ca, un pic mai încolo, să găsești ceva care te readuce pe terenul solid al rațiunii: „Mitologia a fost creată pentru a ne ajuta să facem față sorții umane imprevizibile. Ea i-a ajutat pe oameni să-și găsească locul în lume și direcția reală“. M-am mai liniștit. Cu excepția câtorva fragmente de text în care parcă mai încape, din când în când, câte o umbră de îndoială metaforică, Scurta istorie a mitului e o înșiruire de formule banale, care s-ar vrea discurs științific.

Autoarea e cunoscută prin câteva cărți în care studiază religiile, cel puțin două dintre ele bucurându-se de mare succes și de traduceri în mai multe limbi. Fostă călugăriță, vreme de șapte ani, într-un ordin catolic, Karen Armstrong se aruncă asupra istoriei mitului, cu un curaj lăudabil, dar nu suficient pentru a face din volumul de față o cercetare serioasă. Pe de altă parte, nu știu cum se face, dar autoarea parcă a plecat să-l caute pe Dumnezeu, iar în al nouălea cer al extazului mistic a avut revelația de a-l descoperi pe Marx. Totul e de un mecanicism aiuritor, o îngrămădeală de nume și date care pot impresiona, eventual, prin cantitatea materialului abordat. Secole și milenii expediate din încheietură, teorii survolate lejer, sentințe absolute. E drept, la nivelul strict al informației, Scurta istorie a mitului poate fi o lectură interesantă. Dar sunt o sumedenie de alte cărți care fac treaba asta mult mai bine. Și chiar dacă a scris o carte despre Islam, publicată într-un moment sensibil, în 2000, urmată, în 2006, de o carte despre profetul Mahomed, chiar dacă practică un lăudabil discurs ecumenic, pacifist și constructiv, Karen Armstrong nu-și poate converti bunele intenții în valoare pentru absolut tot ceea ce scrie.

Ei bine, Scurta istorie a mitului merge cam în ritmul ăsta. Mai tot timpul cu seturi de judecăți ultime, printre care mai scapă, cine știe cum, câte o inexplicabilă metaforă. Niciodată vreo îndoială. Nici cel mai mic dubiu. Ba mai dai, la un moment dat, și peste formulări care-ți lățesc gura până la urechi, ca… „saga Upanișadelor“, pentru a cădea definitiv în stupefacție totală, în fața următorului fragment: „…și cu dramaturgii tragici din secolul al cincilea, Socrate(…), Platon(…), și Aristotel(…)“. No comment. Evocarea a sute de personaje și referințe bibliografice, alături de exprimări de-a dreptul ridicole uneori, dau naștere unei cărți bizare, în care haosul vrea să pară discurs ultraarticulat. Mitul este aruncat, după un proces sumar, în fața plutonului de execuție al raționalismului. Iar analiza complexității sale se rezolvă în doi timpi și trei mișcări, în paralel cu istoria dez-vrăjirii. Adevărul e că titlul cărții te avertizează. E o scurtă istorie. Iar după ce o citești, rămâi cam ca într-un celebru banc. Și-ți vine să spui, conservator și retrograd, că nici cercetătorii nu mai sunt ce-au fost odată.

______________________________________________

Cătălin Ştefănescu este colaborator frecvent al Book Review.

Enzo sau arta de a trăi printre oameni

Virginia Costeschi — Tue, 14 Apr 2009 21:17:46 +0000

Enzo ştie că e un câine deosebit: filosofează mult, nu e prea sportiv şi nu are aceleaşi pasiuni ca semenii lui canini. Preferă să se uite la televizor pe diverse canale – cele despre cursele de maşini şi despre vreme sunt favoritele sale. Îl obsedează lipsa degetelor opozabile şi se cam teme de o zebră de pluş căreia îi atribuie puteri malefice. Este foarte critic la adresa ciorilor, care îl scot din sărite şi îi bântuie unele nopţi agitate. La fel ca un om, pune pe seama viselor cu ciori evenimentele neplăcute care apar. Şi ne dezvăluie că a aflat adevărul de la televizor, dintr-un documentar despre Mongolia: în viaţa următoare se va încarna în om. Aceasta ar fi şi explicaţia felului său de a fi şi a modului în care se poziţionează faţă de ceilalţi protagonişti ai cărţii lui Garth Stein: prieten cu Denny, stăpânul care l-a adoptat de la o canisă, protector al fiicei acestuia, Zoe, şi observator al soţiei lui, Eve, în legătură cu care simte că e ceva în neregulă, dar ce păcat că nu poate convinge pe nimeni.

de Garth Stein
368 pag.
Editura Leda
39,90 lei" title="Garth Stein | Enzo" width="193" height="300" class="size-medium wp-image-474" />

Enzo sau arta de a pilota pe ploaie
de Garth Stein
368 pag.
Editura Leda
39,90 lei

Enzo este cel mai bun prieten al Denny Swift, un pilot de curse promiţător, dar care îşi amână succesul pentru că familia e mai importantă. Legătura dintre ei este extrem de puternică şi va continua şi după moartea câinelui, naratorul din Enzo sau arta de a pilota pe ploaie. Cartea începe cu mărturisirea iminentei sale morţi şi este, de fapt, o retrospectivă a unei vieţi canine ca parte a unui puzzle familial acaparator. În ajunul morţii sale, Enzo îşi evaluează viaţa, amintindu-şi prin tot ce au trecut el şi familia sa: sacrificiile pe care le-a făcut Denny ca să aibă succes profesional, pierderea neaşteptată a Evei, soţia lui Denny, lupta de trei ani pentru fiica lor, Zoe, ai cărei bunici materni au făcut tot posibilul să obţină custodia. Acestea sunt liniile centrale ale naraţiunii, punctate adesea cu panseurile lui Enzo sau cu descrierea stărilor oamenilor din jurul lui, aşa cum le simte el. „Întotdeauna m-am simţit aproape uman. Întotdeauna am ştiut că sunt diferit de ceilalţi câini. Sigur, sunt îndesat în trupul unui câine, dar asta e doar carcasa. Important este ce e înăuntru. Sufletul. Iar sufletul meu este foarte uman”, spune Enzo la începutul cărţii pentru a susţine un demers creativ mai puţin obişnuit într-un roman contemporan, acela de a face dintr-un animal narator şi personaj principal în acelaşi timp. Prin intermediul lui Denny, Enzo a ajuns să cunoască foarte multe despre condiţia umană şi înţelege că, asemeni curselor de maşini, această viaţă nu se reduce doar la viteză. Aplicând tehnicile necesare pe pistă, poţi trece cu succes prin toate încercările vieţii. Iar Enzo combină învăţăturile stăpânului său cu intuiţia şi devotamentul specifice rasei sale canine şi ne livrează pasaje amuzante sau emoţionante, niciodată plictisitoare. Cartea lui Garth Stein nu va intra pe lista 100 cele mai bune cărţi ale tuturor timpurilor, dar este, cu siguranţă, o lectură care îţi lasă o adiere sentimentală în suflet şi care te face să regreţi puţin că nu ai un câine sau, dacă ai unul, nu e nici pe departe atât de simţitor. În final, în ciuda propriilor limitări, Enzo se reuşeşte eroic să ţină unită familia Swift, pastrând în suflet visul ca Denny să ajungă pilot campion, cu fiica lui, Zoe, alături. După ce a învăţat ce-ţi trebuie ca să fii o persoană plină de compasiune şi de succes, înţeleptul câine de-abia aşteaptă să-şi cunoască viaţa următoare, când e sigur că se va reîncarna ca om.

Tristă şi amuzantă în acelaşi timp şi, în cele din urmă, impresionantă, Enzo sau arta de a pilota pe ploaie este o poveste despre dragoste, loialitate şi speranţă. Oferă o perspectivă interesantă asupra tragicomediei umane… aşa cum probabil numai un câine ar putea s-o vadă.