Spuneaţi, chiar la începutul cărţii Gargui, că la scris, cea mai dificilă parte nu este aşezarea în frază, ci decizia de a construi o anumită frază. Cât de mult aţi scris înainte de a publica Gargui?

Am lucrat la Gargui timp de şapte ani şi am scris sute de pagini care au fost tăiate din versiunea finală a cărţii. Poate părea un fel de muncă în plus, dar a fost necesară pentru a dezvălui povestea şi pentru a contura personajele şi cred că cititorul poate simţi informaţia printre rânduri.

Scriu tot timpul. De la 16 ani, când profesorul de engleză din liceu m-a inspirit şi mi-a deschis ochii asupra puterii şi frumuseţii povestirii, am scris poezie, piese de teatru, povestiri şi jurnale. Niciuna dintre scrierile mele nu a fost publicată, cu excepţia a trei poeme, la începutul anilor 1990. Gargui a fost prima mea încercare de roman şi aveam deja 39 de ani când s-a lansat pe piaţă.

Gargui este o carte complexă care explorează istoria, medicina, religia şi dragostea. Cum aţi început această aventură literară?

Acest roman există datorită lui Marianne Engel, personajul principal feminin, care venea şi îmi spunea poveşti. Se insinua în celelalte scrieri ale mele şi punea stăpânire pe stiloul meu, insistând să scriu ceea ce îmi spune. Am începutl cartea pe 1 mai 2000, iar treaba mea de scriitor era să o servesc pe ea.

Este evident că v-aţi documentat foarte mult pentru acest roman. Cât a durat şi care a fost cea mai interesantă informaţie pe care aţi descoperit-o?

Documentarea este partea mea favorită din procesul de scriere a unei cărţi. Îmi place să command vreo 20 de cărţi pe aceeaşi temă şi să lucrez cu ele până ce descopăr acele mici ciudăţenii pe care nu le ştiam şi nici nu mi le-aş fi imaginat vreodată. Îmi place să încerc să înţeleg lumea altfel, pentru că mă întregeşte ca persoană. Chiar dacă documentarea se referă la un anumit subiect, ceea ce aflu în cursul ei mă îmbogăţeşte ca fiinţă.

Pentru Gargui am făcut o cercetare extinsă asupra tratamentului pentru arsuri grave. Proceduri medicale sunt extraordinare şi e o mare provocare să îţi imaginezi curajul supravieţuitorilor în timpul procesului de recuperare.

Mi s-a părut frustrant că povestitorul nu are un nume. De ce l-aţi ţinut nenumit?

Ca să fiu sincer, şi pentru mine a fost frustrant. Marianne Engel a venit la mine cu numele întreg, din prima zi, dar povestitorul a refuzat să îşi dezvăluie identitatea. Am tot căutat-o, dar după doi ani am renunţat şi am acceptat că nu o să apară niciodată.

Care e povestea tatuajelor lui Marianne, de ce s-a acoperit cu imagini spirituale?

Au fost perioade în viaţa ei când nu îşi permitea să cumpere piatra în care sculpta, aşa că şi-a acoperit trupul cu imagini ca mod de exprimare.

Lui Marianne îi place foarte mult să mănânce şi să fie înconjurată de mâncare. Dar dumneavoastră? Există vreun meniu inspiraţional pentru un scriitor în focul creaţiei?

Bună întrebare! De fapt, când scriu, mi se pare că gătitul îmi ia prea mult timp, aşa că aleg feluri simple. Meniul meu favorit pentru scris este format din iaurt, ananas şi granola, amestecate. Şi multă-multă cafea.

Aţi avut un debut la care mulţi scriitori visează, cu drepturile vândute în aproape 30 de ţări şi o campanie fenomenală. Ce i-aţi sfătui pe cei care aspiră la un astfel de succes?

Trebuie să recunosc că nu m-am aşteptat niciodată la asta. E peste cele mai exaltate vise ale mele. Am fost extraordinary de norocos, ştiu asta.

Sfatul meu pentru debutanţi este să nu lase mirajul publicării să le influenţeze scrisul. Ce vreau să spun: scrie ce ţi se pare ţie interesant. Dacă tu te distrezi făcând asta, va fi la fel şi pentru cititori. Nu te lăsa stresat de „public“ — pentru că atunci când eşti singur cu opera ta, eşti singurul public. După ce ai scris cea mai bună poveste, abia atunci poţi să cauţi agenţi şi publisheri. Mai întâi munca, şi ea trebuie să fie de calitate.

Care e cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat scriind Gargui?

Să îmi ascult personajele. Pentru mine, scrisul funcţionează numai dacă nu forţez povestea în altă direcţie. Am început cu personajele, nu cu intriga. Nu am avut nici cea mai mică idée că Marianne Engel mă va duce într-o mănăstire medievală germană sau pe o corabie vikingă.

Ce citiţi acum?

Toată opera lui John Fowles. Tocmai am terminat Colecţionarul, recitesc Iubita locotententului francez şi mă aşteaptă Magicianul. Cât despre contemporani, sunt câţiva canadieni care îmi plac. Joseph Boyden are o carte grozavă, Three Day Road, şi pot să vă recomand şi romanul lui Steven Galloway, The Cellist of Sarajevo.

Lucraţi la o altă carte? Ne puteţi spune despre ce e vorba?

Nu vorbesc despre lucrările în curs, mi se pare că dacă o fac, poveştile vor dispărea. Vă spun doar că lucrez la o carte care e total diferită de Gargui. Are acţiunea în prezent, pe o perioadă scurtă şi se întâmplă într-o singură ţară.

Veniţi în România curând. Ştiţi ceva despre noi, ceva care să vă zgândăre curiozitatea scriitoricească?

Mă străduiesc să nu am idei preconcepute despre România. Am fost în vreo duzină de ţări în ultimul an şi îmi place să merg într-un loc nou cu mintea şi cu inima deschise. Cred că aşa se descoperă o ţară nouă şi aşa voi trăi experienţa mea românească.

Puţine cărţi se remarcă mai bine ca Shantaram, romanul de 1120 de pagini al lui Gregory David Roberts, primul dintr-o serie de patru inspirate din viaţa autorului. În 1980, când efectua o condamnare de 19 ani pentru furt în Australia, Roberts a evadat din închisoare şi a fugit în India, petrecându-şi un întreg deceniu ca fugar, înainte să fie prins din nou şi extrădat. Devenit cel mai căutat om din Australia – sau cel puţin aşa se descrie autorul în această autoficţiune despre anii petrecuţi în Bombay -, Roberts a fost un personaj formidabil în ţara sa natală cu mult înainte ca Shantaram să-l transforme într-un autor de succes în 2003, după publicarea cărţii sale în Australia.

Shantaram. Vol. 1 şi 2
de Gregory David Roberts
1120 pag.
Editura ALLFA
69.9 lei

Aproape toate aspectele Bombay-ului se potrivesc fugarului filosofic, pentru care toate experienţele noi sunt ca nişte elocvente indicatoare de direcţie către un viitor nesigur. Îşi găseşte o figură paternă într-un şef mafiot cu aură de guru, un afgan pe nume Khader, şi are o idilă cu o elveţiancă misterioasă care devine sursa de inspiraţie pentru cel mai memorabil dintre nenumăratele interludii metaforice ale romanului. „Trupul meu era carul ei triumfal, pe care îl conducea spre soare. Trupul ei era râul meu, iar eu am devenit marea“. În loc să surprindă o dispoziţie, Roberts o anihilează cu înflăcărare: „Limbile ni s-au răsucit, alunecând în cavităţile lor de plăcere. Limbi care proclamau ce eram. Oameni. Iubiţi“. Fără îndoială că aceste scene vor face toţi banii în versiunea ecranizată, în care va juca Johnny Depp.

Linbaba e mult mai priceput ca luptător, după cum aflăm cât de curând – în ciuda titlului cărţii, un nume din dialectul marathi care i-a fost dat fiindcă înseamnă „om paşnic“. Shantaram îşi dezvăluie latura întunecată când protagonistul e arestat fără explicaţii şi torturat în renumita închisoare Arthur Road – o încercare chinuitoare căreia de-abia reuşeşte să-i supravieţuiască. Khader plăteşte pentru eliberarea lui, iar în timp ce îl caută pe cel care l-a trădat, Linbaba lucrează ca falsificator şi contrabandist în imperiul infracţional al lui Khader, în cele din urmă abandonându-şi cariera incipientă de agent la Bollywood şi înscriindu-se într-o expediţie de trafic de arme în Afganistan. Gaşca multinaţională de gangsteri prudenţi îi dă lui Linbaba o noţiune de scop comun într-o cauză serioasă, deşi atunci când Khader îi bagă în discuţii despre metafizică şi etică, ne gândim imediat la Tony şi Paulie Walnuts din „Clanul Soprano“, vorbind despre capacitatea de a face faţă concurenţei.

Un uriaş blând de talia lui Shantaram îşi poate permite câteva chicoteli neintenţionate, însă întrebările de un milion de rupii nu dispar: dată fiind abundenţa materialului lui Roberts şi aplecarea lui către căutarea de sine, de ce n-a scris autorul o autobiografie? Şi ce e cu datoria lui Linbaba faţă de societate şi, probabil, faţă de fiica sa din Australia, la care se referă în trecere? Ce caută autorul, la urma urmei? Însă pare un gest lipsit de eleganţă să-i invidiem lui Roberts capacitatea de a stârni suspans în timp ce petrece de minune, iar Shantaram, cu toată proza sa cu aromă de mangrove, e cât se poate de antrenant. Uneori, o poveste bună e o recompensă în sine. Pe de altă parte, mai avem şi următoarea carte din serie.

________________________________

Megan O’Grady scrie despre cărţi în Vogue.

Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 26 decembrie 2004 al The New York Times Book Review.