Malcolm Gladwell spune că succesul nu depinde doar de creier şi de efort, ci şi de originea noastră – şi de ceea ce facem în privinţa ei.

de DAVID LEONHARDT

În 1984, un tânăr pe nume Malcolm a absolvit cursurile Universităţii din Toronto şi s-a mutat în Statele Unite cu gândul de a deveni jurnalist. Datorită stilului său neobişnuit de limpede şi excelentului simţ de a intui un articol, acesta şi-a câştigat repede un post la The Washington Post. După mai puţin de zece ani la acest ziar, a promovat, ajungând la publicaţia de vârf a jurnalismului literar – The New Yorker. Acolo a scris articole pline de idei măreţe despre structurile ascunse ale vieţii mediocre, care s-au transformat apoi în materia primă pentru două bestseller-uri care au deţinut locul 1 în topuri. Pe ampla scenă a prozei de nonficţiune, autorul e considerat cel mai original talent al momentului. Sau cel puţin aceasta e o versiune a poveştii lui Malcolm Gladwell. Iată o alta:

În 1984, un tânăr pe nume Malcolm a absolvit cursurile Universităţii din Toronto şi s-a mutat în Statele Unite cu gândul de a deveni jurnalist. Nimeni n-avea de unde să ştie atunci, dar Malcolm sosise în State cu background-ul aproape perfect pentru acea epocă. Avea o mamă psihoterapeut şi un tată matematician. Profesiile lor îl îndrumaseră pe Malcolm spre ştiinţele behavioriste, a căror popularitate avea să explodeze în anii ’90. Pe deasupra, întâmplarea a făcut ca mama lui să mai fie şi scriitoare. Aşadar, spre deosebire de majoritatea copiilor de matematicieni şi psihoterapeuţi, el avea să înveţe – după cum îşi va aminti mai târziu – „că frumuseţea se regăseşte şi în exprimările limpezi şi simple“. Ca jurnalist, a sondat cercetările behavioriste în căutare de lecţii optimiste despre condiţia umană şi a descoperit un public atent în timpul impetuoşilor ani ’90 şi a culturii pasionaţilor de informatică. Prima sa carte, The Tipping Point, a fost publicată în martie 2000, cu câteva zile înainte ca indicele Nasdaq să-şi atingă punctul culminant.

Ambele poveşti despre Gladwell sunt adevărate, dar sunt totodată foarte diferite. Prima îi ilustrează succesul: e versiunea americană clasică a carierei sale, prin faptul că pune accentul pe trăsături individuale – talent, muncă asiduă, o perseverenţă demnă de Horatio Alger. Cea de-a doua versiune nu neagă neapărat aceste trăsături, ci le sublimează. Protagonistul nu e o persoană deosebit de talentată care a profitat de nişte oportunităţi: e o persoană talentată care a profitat de nişte oportunităţi deosebite.

EXCEPŢIONALII - Povestea succesului - Malcolm Gladwell - Editura Publica - 309 pag. - 49 lei

Autorul nu-şi deapănă efectiv propria poveste în carte. (Dar dă târcoale prin culise, din moment ce descrie arcul familiei jamaicane a mamei lui.) În schimb, ne spune alte poveşti de succes, apelând adesea la metoda naraţiunii „spate în spate“: începe cu o poveste de măreţie individuală, despre Beatles, despre mogulii din Silicon Valley sau despre generaţia încărcată de succes a evreilor newyorkezi născuţi la începutul secolului XX şi apoi adaugă detalii care subminează relatarea respectivă.

Aşa că Bill Gates e prezentat drept un tânăr programator din Seattle, a cărui inteligenţă şi ambiţie depăşesc inteligenţa şi ambiţia demonstrate de mii de alţi tineri programatori. Dar apoi Gladwell ne duce la Seattle ca să descoperim că liceul lui Gates chiar avea un club de informatică în vremea când aproape nici un alt liceu nu se putea lăuda cu aşa ceva. Ulterior, Gates a avut norocul să dea peste şansa de a folosi calculatoarele de la Universitatea din Washington, ore în şir. Când a împlinit 20 de ani, petrecuse deja peste 10.000 de ore în faţa computerului, ca programator.

La sfârşitul acestei povestiri revizioniste, Gladwell îl întreabă pe Gates însuşi câţi alţi adolescenţi din lume aveau la fel de multă experienţă ca el la începutul anilor ’70. „Aş fi uimit să aflu dacă mai existau 50 în toată lumea“, spune Gates. „Cred că am avut mai mult acces la dezvoltarea de software la o vârstă tânără decât oricine altcineva în acea perioadă şi totul se datorează unui concurs de împrejurări incredibil de norocos.“  Talentul şi energia lui Gates au fost, cu siguranţă, neobişnuite. Însă Gladwell sugerează că şansele lui se prea poate să fi fost şi mai neobişnuite.

Eu unul cred că mulţi oameni înţeleg din instinct această idee (chiar dacă Gladwell nu spune asta, preferând să-şi plaseze disertaţia contra filosofiei convenţionale). De aceea îşi şi fac părinţii atâtea griji gândindu-se la şcoala la care merge copilul lor. Ei nu cred cu adevărat că odrasla lor e atât de plină de măreţie încât să poată trece peste dezavantajul unei şcoli proaste sau chiar uneia mediocre. Şi totuşi, după ani buni, când se uită retrospectiv la succesul copilului lor – sau chiar la propria reuşită – au tendinţa să dezvolte explicaţii concentrate asupra dimensiunii personale. Gladwell demască în mod devastator, deşi cu voioşie totodată, imperfecţiunile acestor poveşti de succes pe care ni le spunem singuri.

Primul capitol din carte analizează anomalia zilelor de naştere ale jucătorilor de hockey. În multe dintre cele mai bune ligi din lume, fie ele de amatori sau de profesionişti, aproape 40% dintre jucători s-au născut în ianuarie, februarie sau martie, în vreme ce numai 10% sunt născuţi în octombrie, noiembrie sau decembrie. E un tipar cât se poate de bizar, care are o explicaţie simplă: data limită a naşterii copiilor pentru împărţirea pe categorii de vârstă din ligile de hochei de juniori este, de multe ori, 1 ianuarie. Copiii născuţi în primele trei luni ale anului sunt, fireşte, puţin mai mari şi mai puternici decât colegii lor. Aceşti copii mai mari sunt apoi încadraţi în echipe de vedete, care asigură cele mai bune şi mai intense antrenamente. Până la vremea adolescenţei, avantajul lor iniţial aleatoriu s-a transformat într-unul real.

La meciul de campionat din cea mai importantă ligă de juniori canadiană, Gladwell îi ia un interviu tatălui unui jucător născut pe 4 ianuarie. Peste jumătate dintre coechipierii săi – Medicine Hat Tigers — s-au născut în ianuarie, februarie sau martie. Dar când Gladwell îi cere tatălui să explice succesul fiului său, calendarul n-are nici un rol. Bărbatul vorbeşte despre pasiune, talent şi muncă asiduă, înainte să adauge că băiatul a fost dintotdeauna mai dezvoltat pentru vârsta lui. Închipuiţi-vă pur şi simplu, scrie Gladwell, cum ar fi dacă în Canada s-ar crea o altă ligă de hockey de juniori pentru copii născuţi în a doua jumătate a anului: într-o bună zi, această ţară ar ajunge să aibă de două ori mai mulţi jucători foarte buni.

Outliers are multe elemente în comun cu opera anterioară a lui Gladwell. E o adevărată plăcere s-o citeşti şi te face să cazi pe gânduri în privinţa ingenioaselor sale teorii. Din păcate, evită să se confrunte, în câteva cazuri, cu cercetările care pun la îndoială aceste teorii. (Gladwell susţine că copii puţin mai mari obţin rezultate mai bune nu doar la hockey, ci şi în sala de clasă. Totuşi, cercetările pe această temă produc concluzii împărţite.) E mare păcat că se întâmplă aşa, fiindcă ar fi fost o adevărată încântare să urmăreşti pe cineva cu inteligenţa şi claritatea lui elucidând nişte afirmaţii aparent contradictorii.

Totuşi, în ciuda acestor analogii, Outliers reprezintă un nou tip de carte pentru Gladwell. The Tipping Point şi Blink (cea de-a doua sa carte) erau un melanj de psihologie socială, marketing şi chiar o mică doză de self-help. Outliers e mult mai pronunţat politic, e aproape un manifest. „Ne uităm la tânărul Bill Gates şi ne minunăm că lumea noastră i-a permis acelui puşti de 13 ani să devină un om de afaceri cu un succes fabulos“, scrie autorul la final. „Dar aceasta e lecţia greşită. Lumea noastră n-a făcut altceva decât să-i permită unui puşti de 13 ani să aibă acces nelimitat la un terminal folosit în comun, în 1968. Dacă de aceeaşi oportunitate ar fi avut parte un milion de adolescenţi, câte Microsoft-uri am avea oare azi?“

După zece ani – adică, de fapt, după o generaţie – în care această ţară a făcut destul de puţin pentru a clădi instituţii care să cultive succesul, Gladwell ne îndeamnă să ne gândim din nou la aceste chestiuni. Încă o dată, momentul ales de el s-ar putea dovedi excelent.

David Leonhardt scrie editoriale de economie pentru The Times.

Spuneaţi, chiar la începutul cărţii Gargui, că la scris, cea mai dificilă parte nu este aşezarea în frază, ci decizia de a construi o anumită frază. Cât de mult aţi scris înainte de a publica Gargui?

Am lucrat la Gargui timp de şapte ani şi am scris sute de pagini care au fost tăiate din versiunea finală a cărţii. Poate părea un fel de muncă în plus, dar a fost necesară pentru a dezvălui povestea şi pentru a contura personajele şi cred că cititorul poate simţi informaţia printre rânduri.

Scriu tot timpul. De la 16 ani, când profesorul de engleză din liceu m-a inspirit şi mi-a deschis ochii asupra puterii şi frumuseţii povestirii, am scris poezie, piese de teatru, povestiri şi jurnale. Niciuna dintre scrierile mele nu a fost publicată, cu excepţia a trei poeme, la începutul anilor 1990. Gargui a fost prima mea încercare de roman şi aveam deja 39 de ani când s-a lansat pe piaţă.

Gargui este o carte complexă care explorează istoria, medicina, religia şi dragostea. Cum aţi început această aventură literară?

Acest roman există datorită lui Marianne Engel, personajul principal feminin, care venea şi îmi spunea poveşti. Se insinua în celelalte scrieri ale mele şi punea stăpânire pe stiloul meu, insistând să scriu ceea ce îmi spune. Am începutl cartea pe 1 mai 2000, iar treaba mea de scriitor era să o servesc pe ea.

Este evident că v-aţi documentat foarte mult pentru acest roman. Cât a durat şi care a fost cea mai interesantă informaţie pe care aţi descoperit-o?

Documentarea este partea mea favorită din procesul de scriere a unei cărţi. Îmi place să command vreo 20 de cărţi pe aceeaşi temă şi să lucrez cu ele până ce descopăr acele mici ciudăţenii pe care nu le ştiam şi nici nu mi le-aş fi imaginat vreodată. Îmi place să încerc să înţeleg lumea altfel, pentru că mă întregeşte ca persoană. Chiar dacă documentarea se referă la un anumit subiect, ceea ce aflu în cursul ei mă îmbogăţeşte ca fiinţă.

Pentru Gargui am făcut o cercetare extinsă asupra tratamentului pentru arsuri grave. Proceduri medicale sunt extraordinare şi e o mare provocare să îţi imaginezi curajul supravieţuitorilor în timpul procesului de recuperare.

Mi s-a părut frustrant că povestitorul nu are un nume. De ce l-aţi ţinut nenumit?

Ca să fiu sincer, şi pentru mine a fost frustrant. Marianne Engel a venit la mine cu numele întreg, din prima zi, dar povestitorul a refuzat să îşi dezvăluie identitatea. Am tot căutat-o, dar după doi ani am renunţat şi am acceptat că nu o să apară niciodată.

Care e povestea tatuajelor lui Marianne, de ce s-a acoperit cu imagini spirituale?

Au fost perioade în viaţa ei când nu îşi permitea să cumpere piatra în care sculpta, aşa că şi-a acoperit trupul cu imagini ca mod de exprimare.

Lui Marianne îi place foarte mult să mănânce şi să fie înconjurată de mâncare. Dar dumneavoastră? Există vreun meniu inspiraţional pentru un scriitor în focul creaţiei?

Bună întrebare! De fapt, când scriu, mi se pare că gătitul îmi ia prea mult timp, aşa că aleg feluri simple. Meniul meu favorit pentru scris este format din iaurt, ananas şi granola, amestecate. Şi multă-multă cafea.

Aţi avut un debut la care mulţi scriitori visează, cu drepturile vândute în aproape 30 de ţări şi o campanie fenomenală. Ce i-aţi sfătui pe cei care aspiră la un astfel de succes?

Trebuie să recunosc că nu m-am aşteptat niciodată la asta. E peste cele mai exaltate vise ale mele. Am fost extraordinary de norocos, ştiu asta.

Sfatul meu pentru debutanţi este să nu lase mirajul publicării să le influenţeze scrisul. Ce vreau să spun: scrie ce ţi se pare ţie interesant. Dacă tu te distrezi făcând asta, va fi la fel şi pentru cititori. Nu te lăsa stresat de „public“ — pentru că atunci când eşti singur cu opera ta, eşti singurul public. După ce ai scris cea mai bună poveste, abia atunci poţi să cauţi agenţi şi publisheri. Mai întâi munca, şi ea trebuie să fie de calitate.

Care e cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat scriind Gargui?

Să îmi ascult personajele. Pentru mine, scrisul funcţionează numai dacă nu forţez povestea în altă direcţie. Am început cu personajele, nu cu intriga. Nu am avut nici cea mai mică idée că Marianne Engel mă va duce într-o mănăstire medievală germană sau pe o corabie vikingă.

Ce citiţi acum?

Toată opera lui John Fowles. Tocmai am terminat Colecţionarul, recitesc Iubita locotententului francez şi mă aşteaptă Magicianul. Cât despre contemporani, sunt câţiva canadieni care îmi plac. Joseph Boyden are o carte grozavă, Three Day Road, şi pot să vă recomand şi romanul lui Steven Galloway, The Cellist of Sarajevo.

Lucraţi la o altă carte? Ne puteţi spune despre ce e vorba?

Nu vorbesc despre lucrările în curs, mi se pare că dacă o fac, poveştile vor dispărea. Vă spun doar că lucrez la o carte care e total diferită de Gargui. Are acţiunea în prezent, pe o perioadă scurtă şi se întâmplă într-o singură ţară.

Veniţi în România curând. Ştiţi ceva despre noi, ceva care să vă zgândăre curiozitatea scriitoricească?

Mă străduiesc să nu am idei preconcepute despre România. Am fost în vreo duzină de ţări în ultimul an şi îmi place să merg într-un loc nou cu mintea şi cu inima deschise. Cred că aşa se descoperă o ţară nouă şi aşa voi trăi experienţa mea românească.

1. Ce înseamnă actuala criză economică pentru vânzarea de carte?
2. De unde a pornit pasiunea dvs. pentru carte şi cum aţi intrat în această afacere?
3. Cum vedeţi relaţia dintre edituri şi firmele specializate în vânzarea de carte?
4. Se poate vorbi despre un blocaj formal/informal pe lanţul editor-librar-cititor?
5. Cât de mult propulsează vânzările o campanie derulată în librărie şi nu în alt mediu?
6. Care sunt atuurile campaniei „Te aşteptăm în librărie“ (promoţia, concursul Librarul iscusit, susţinerea cu materiale promoţionale, campania media)?
7. Ce lipseşte pieţei de carte ca să ajungă la maturitate?

Geta Vodislav – director comercial Bibliostar, Librăria Mihai Eminescu – Bucureşti:

1. Vânzările de carte au scăzut (în librăria noastră cu 15 – 20% faţă de anul precedent), ca urmare a scăderii puterii de cumpărare. Această scădere se observă cel mai bine la beletristică, albume de artă, ghiduri turistice. La nivelul cărţii de specialitate (manuale, medicină, drept, sociologie, psiho-pedagogie, dicţionare etc.) scăderea este mai redusă.

2. Pasiunea pentru carte o am din copilărie şi, din fericire, am reuşit să o transmit şi copiilor mei. În această afacere am intrat la propunerea unor prieteni şi am constatat că o putem îmbunătăţi mereu. Eu sunt de profesie inginer şi m-am ocupat în special de aspectele tehnice ale aprovizionării şi vânzărilor, dar şi de relaţiile cu furnizorii şi clienţii noştri.

3. Din punctul nostru de vedere, relaţia cu editurile este una foarte bună. Totul se bazează pe efortul comun de a vinde cât mai multe cărţi, pe încredere şi respect reciproc. Avem în comun şi respectul faţă de cititor, căruia vrem să-i oferim cărti de cea mai bună calitate, din toate domeniile cunoaşterii, la un preţ cât mai accesibil. Totul decurge foarte simplu: noi ne respectăm angajamentele contractuale faţă de edituri, ei au încredere în noi şi ne aduc cărţile comandate în timp foarte scurt, astfel încât să avem permanent la raft cărţile căutate de cititori.

4. În cazul nostru, nu există un astfel de blocaj. El se produce atunci când unul dintre parteneri nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractuale şi apar discontinuităţi şi întârzieri în aprovizionarea cu cărţi. Mai există mici blocaje când editurile nu fac distribuţie direct către librării şi apelează la intermediari, dar sunt cazuri puţine.

5. Campania de promovare derulată în librărie are atuuri clare: este foarte aproape de publicul ţintă, cel care are obişnuinţa cititului şi vine des în librărie să cumpere cărţi şi apoi intervine factorul uman: sfatul librarului, care poate fi foarte important în luarea deciziei de cumpărare a unei anumite cărţi.

6. Campania „Te aşteptăm în librărie“ mi se pare cea mai frumoasă campanie derulată până acum în România. Poate este şi punctul de vedere subiectiv al unui om care lucrează în librărie şi îşi iubeşte munca, dar se vede clar că nu e totul numai comercial, este vorba de mult suflet aici. Am remarcat asta de la început şi cred că au remarcat şi cititorii. Desigur, campania are multe atuuri: promoţia foarte bună pe titluri vandabile si noutăţi editoriale (aceasta fiind o iniţiativă salutară pe piaţă, editurile recurgând la promoţii mai ales pentru titlurile vechi şi care se vând foarte greu), campania media, materialele promoţionale frumos prezentate, dar mai ales concursul Librarul iscusit. Acest concurs a declanşat spiritul competiţional al librarilor, a fost un semn că munca lor este recunoscută şi a repus în discuţie, la nivel naţional, necesitatea reînfiinţării şcolii de librari.

7. Cred că anumite categorii sociale (profesori, elevi, studenţi) trebuie susţinute financiar de stat sau de instituţiile de învăţământ  pentru cumpărarea cărţilor de specialitate de care au nevoie (aşa cum s-a întâmplat cu profesorii în anii precedenţi).

Gabriela Apostol, director marketing şi publicitate Theta Soft Advertising, Librăriile Oasis – Bucureşti:

1. Cred că actuala criză nu afectează cititorii de carte, aceştia sunt oameni cu venituri medii care nu au avut câştiguri umflate, false şi care reprezintă intelectualitatea.

2. Am fost şi sunt un mare cititor de carte, este o pasiune pe care o am din copilărie şi întotdeauna am visat să am o librărie, iar după 1989 mi-am putut permite la un moment dat, cu mari eforturi, acest lucru.

3. Relaţia este bună, doar că sunt dificultăţi de întreţinere a unei librării din cauza comisionului foarte mic pe care editurile şi-l pot permite – maximum 30 – 35 %, ceea ce nu prea acoperă cheltuielile de susţinere, adică salarii, chirii, impozite etc. Practic, este vorba de un adaos de maximum 20% fără TVA, adaos extrem de mic, în condiţiile în care preţul unui mp de spaţiu închiriat este de 15 euro + tva, iar pentru o librărie 20 mp sunt extrem de puţini, presupunând o selecţie a editurilor şi a titlurilor şi, implicit, o selecţie a cumpărătorilor. Asta înseamnă deja 300 euro + tva, la care se adaugă în medie 5 euro + tva/mp pentru mentenanţă: lumina, căldura, curăţenia, paza şi altele şi am ajuns la 400 euro + tva. Dacă ţinem cont şi de necesarul minim de doi angajaţi şi de un contabil se mai adaugă 750 euro + impozite. Deci avem cheltuieli minime de 1150 + tva ( aproximând impozitul pe salarii cu tva, ceea ce nu este chiar corect). Rezultă că avem 900 euro pe lună. Asta ar presupune ca pentru acoperirea strictă a cheltuielilor să avem încasări de 4500 euro lunar, pentru ca din comisionul de 20 % net să putem acoperi cheltuielile. Ar trebui să avem încasări medii zilnice de 180 euro,  adică 800 de lei, ceea ce este destul de dificil. Nu este inclusă deloc vreo cheltuială pentru transport, profit, salariu patron, cheltuieli cu telefoanele, consumabile. De aceea este greu să ai o librărie în perioada aceasta.

4. Blocajul reiese din lanţul de mai sus şi nu ştiu care i-ar fi soluţia, mai ales în perioada aceasta.

5. Mie personal, mai ales că am lucrat în publicitate, mi se pare cea mai potrivită campanie, pentru că avem un public constant sau clienţi fideli, iar ei sunt atraşi de reduceri pentru că-şi permit să cumpere mai multe cărţi cu aceiaşi bani.

6. Atuul cel mai important este dat de recompensa la vănzare, căci contează extrem de mult librarul şi recomandarea pe care o face. În final clienţii sunt ai lui şi fidelizarea lor ţine de stilul de informare şi de pasiunea lui pentru meserie.

7. Cred că avem o piaţă de carte matură, din păcate mai sunt edituri fantomă care nu ţin cont de regulile de copyright, nici de calitatea traducerilor şi de cea a informaţiei.

Reprezentatul General Cart – Suceava

1. Paradoxal, am putea spune că efectele crizei economice se întrevăd mai puţin în vânzarea de carte. Sigur, au mai scăzut vânzările, dar nu procentele contează, ci faptul că exigenţele segmentului de piaţă pe care îl deservim ne-a făcut să ne mobilizăm, să venim în întâmpinarea novoilor cumpărătorilor cu oferte tentante şi diverse,  pentru că nevoia de carte încă există.

2. S-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, când vânzarea de carte şi presă era o afacere ca oricare alta, dar cu trecerea timpului aceasta s-a transformat într-o pasiune la care nu ai cum renunţa.

3. Când exişti în acest sistem de peste un deceniu, relaţia dintre cei care se străduiesc să contribuie la „naşterea“ unei cărţi şi cei care depun eforturi pentru ca această carte să ajungă la cititor se cimentează de la sine. Sigur, de-a lungul ultimilor ani, colaborarea librar-editor a fost subiectul multor controverse, dar cu siguranţă eforturile ambelor părţi au dus la depăşirea acestor perioade dificile. Pentru unii poate părea o activitate ca oricare alta, dar pentru cei implicaţi este o felie din viaţă.

4. Personal, nu cred că este vorba de un blocaj, deşi suntem tentaţi să catalogăm în acest fel situaţia actuală. Să zicem doar că este un pas mai greu sau că încercăm, împreună, să găsim noi modalităţi de acoperire a pieţei de carte.

5. Foarte mult! Şi asta pentru că în librărie păşesc acei împătimiţi ai cărţii pe care nu ai să-i găseşti niciodată într-un hipermarket. Nu vorbim acum despre rezultate imediate, spectaculoase. Cred că o campanie derulata în librărie vizează rezultate pe termen lung, identifică publicul ţintă şi îl transformă în client permanent.

6. Din păcate, multe companii au început să reducă bugetul de publicitate exact în momentul în care ar fi trebuit să-l crească. Specialiştii spun că publicitatea este cea care aduce cele mai mari vânzări în perioade dificile, iar ea nu trebuie privită ca o piedică pentru profit, ci ca un susţinător al acestuia. Editura Herald, prin campania „Te aşteptăm în librărie“, a făcut acest lucru, crescând astfel vânzarea de carte.

7. Mai multă implicare, mai multă informare, eforturi susţinute la nivel naţional. Avem nevoie de o reaşezare a valorilor, trebuie să renunţăm la bâlciul mediatic. Cred că piaţa de carte va ajunge la maturitate abia atunci când întreaga societate românească o va face.

Ana Oniţă, director general Libris – Braşov

1. Criza economică s-a reflectat în scăderea volumului de vânzări în prima parte a anului. În primul trimestru din 2009 vânzarea de carte a scăzut cu 25% faţă de aceeaşi perioadă a anului 2008. În al doilea trimestru al acestui an, vânzarea de carte a crescut graţie turismului din timpul verii. Cu toată această creştere uşoară, piaţa cărţii este în continuare afectată, deoarece dintre clienţii fideli, cei cu venituri mici (studenţi, pensionari etc.) nu au mai achiziţionat cărţi.

2. Încă din şcoala primară cel mai frumos cadou pentru mine a fost o carte de poveşti cu care rămâneam ca şi cu un prieten adevărat pentru totdeauna. Mai târziu am citit tot ce a apărut în literatura pentru şcoală şi toată literatura universală pe care o puteam împrumuta de la bibliotecă sau cumpăra de la librărie. În 1991 a luat fiinţă firma Libris al cărei suflet am fost eu împreună cu echipa mea. Cunoşteam meseria de librar din vechiul sistem, dar totul a căzut şi noua formă de organizare este cu totul diferită. Am început proiecte noi, am construit o imagine a tot ce înseamnă o firmă de difuzare de carte, am intrat într-o altă dinamică şi o altă viziune privind mijloacele de promovare Libris.

3. Libris a avut şansa să fie printre primele firme specializate în difuzarea de carte şi muzică. Am început seria lansărilor de carte atât cu scriitori români cât şi scriitori străini, bucurându-ne împreună cu editurile de un real succes. Am organizat diferite concursuri literare şi am susţinut diferite manifestări culturale. Cel mai mare proiect de susţinere a editurilor este Târgul internaţional de carte şi muzică, unde an de an vin edituri romaneşti şi străine. Libris Braşov este de asemenea implicată într-o serie de evenimente menite să aducă înaintea cititorilor poeţi, scriitori şi alte personalităţi ale culturii româneşti şi universale. Un astfel de eveniment este Festivalul Primăvara Poeţilor.

4. Buna tradiţie de colaborare a Libris cu editurile s-a bazat pe respect şi ajutor reciproc, astfel încât cititorul să se bucure de carte. De altfel, misiunea Libris este „Cartea e o bucurie pentru fiecare“. Aşa înţelegem noi relaţia editor-librar-cititor si considerăm că şi în aceste momente colaborarea cu editurile nu este în blocaj.

5. Salutăm iniţiativa editurii Herald de a face o campanie ce se derulează în librărie, locaţia unde cititorul este fericit să-şi aleagă cartea, să răsfoiască, să intre într-un univers special. Librarul îl poate ajuta să se hotărască spre un titlu sau altul, îi oferă informaţii utile referitoare la editură sau titluri similare.

6. Conlucrarea dintre editură şi firma de difuzare de carte ajută cititorul să decidă să cumpere anumite titluri, mai ales prin susţinerea unor promoţii, concursuri, materiale promoţionale etc. Astfel difuzarea este mai uşoară, cititorul se hotărăşte mai repede. Derulând campania editurii Herald am realizat cât este de importantă şi de eficientă colaborarea dintre editură şi librar/librărie.

7. Cauzele consumului redus de carte sunt puse pe seama puterii scăzute de cumpărare a românilor. Se mai adaugă feluritele forme de divertisment care primează în detrimentul cărţii. Pe lângă toate acestea vorbim şi de inexistenţa unor politici coerente de marketing, vânzareşsi publicitate ale editorilor. Foarte puţine edituri au politici de sales ori comandă studii de piaţă pentru a cunoaşte publicul cititor, multe edituri nu şi-au stabilit canale de comunicare cu distribuitorii şi vânzătorii de carte, iar editarea titlurilor nu se face în baza unor planuri editoriale bine gândite. În plus, distribuţia de carte acoperă în mare măsură mediul urban. De la lansarea magazinului nostru online www.libris.ro am văzut că si cei din mediul rural sunt interesaţi de carte, mai ales că acum au acces la mijloace informaţionale.

Kristin Cast: Întotdeauna am fost un duo creativ!! Aşa suntem de aproape 23 de ani.

Cum lucraţi împreună?

PC Cast: Eu scriu prima versiune a romanelor şi îi las note lui Kristin în text după care îi trimit manuscrisele complete iar ea le verifică, îmi răspunde la întrebări şi îmi lasă şi ea note. Îmi trimite manuscrisele înapoi iar eu le verific încă o dată înainte să i le trimit editorului nostru.

Kristin, este mama ta conectată la ritmul tinerei generaţii? Ai găsit vreodată replici ciudate la vreunele dintre personajele seriei?

Kristin Cast: Dat fiind că a predat la liceu mai bine de 15 ani, de obicei nimereşte limbajul adolescenţilor dar e adevărat că uneori dau peste replici sau cuvinte pe care un adolescent nu le-ar folosi niciodată. Ha ha!

Am citit într-un articol că personajul principal al cărţii, Zoey, a fost inspirat de tine, Kristin. Cum te simţi ca personaj/model al unei cărţi?

Kristin Cast: Nu este prima oară când mama mă ia drept model pentru un personaj deci nu e ciudat. Singura problemă pe care o au fanii noştri ştiind că personajul lui Zoey mă are pe mine la bază este că au tendinţa să creadă că eu am făcut aceleaşi lucruri pe care le-a făcut ea dar nu este absolut deloc aşa. Zoey a devenit o persoană de sine stătătoare şi procedează şi reacţionează într-un fel în care eu nu aş face-o.

PC, ţi-ai luat vreunul dintre elevi drept model?

PC Cast: Categoric! Mulţi dintre cei din gaşca din Casa Nopţii sunt foşti elevi de-ai mei. De exemplu Damien, Jack, Erin şi Heath.

De unde vine subiectul paranormalului? Asistăm oare la apariţia unui nou gen pentru adolescenţi?

Kristin Cast: E stresant să fii adolescent! Hormoni, teme, iubiţi/iubite, părinţi! De ce să nu-şi dorească să evadeze timp de câteva ore?

De ce sunt vampirii atât de interesanţi?

PC Cast: Cred că mulţi oameni, inclusiv adolescenţii, se identifică cu chestiunile impresionante cu care se confruntă vampirii. Şi în plus vampirii sunt puternici şi sexy!

Seriile Casa Nopţii şi Amurg se adresează aceluiaşi public sau există diferenţe între cititorii lor?

PC Cast: Cred că cititorii noştri preferă romanele pentru adolescenţi mai realiste, care vorbesc despre tineri adevăraţi, adică grupuri diferite de personaje care folosesc limbajul din viaţa reală. Romanele noastre sunt mai degrabă fantastice cu accente urbane şi de aventură decât fantastice pur şi simplu.

Kristin, lucrezi la vreun proiect literar individual?

Kristin Cast: Da, de fapt nu doar la unul singur. În prezent lucrez la o nuvelă pentru Harper Collins. De asemenea mai am încă o nuvelă, Amber Smoke apărută într-o antologie, Immortal, care va reapărea în librării în luna septembrie.

Ce mai urmează în seria Casa Nopţii? (Notă: Editura Litera va publica primele trei cărţi în anul 2009)

PC Cast: O mulţime! Zoey şi gaşca ei vor trebui să salveze lumea! Vom avea mai multe personaje şi vă va fi prezentată o nouă formă a răului, ispititoare şi înspăimântătoare deopotrivă.

Am remarcat că aţi creat o modă, o nouă tendinţă: tatuajele faciale. În Marea Britanie şi în Statele Unite sunt multe concursuri de tatuaje faciale. A fost ideea ta sau a fost o consecinţă firească a succesului înregistrat de carte? Te-a inspirat vreun tatuaj anume în crearea unui nou personaj?

PC Cast: Fanii noştri au început să se tatueze pe faţă şi să adopte vestimentaţia încă de la apar

Multe negocieri dar şi multe contracte încheiate între publisherii de carte şi agenţii literari. Vedetele târgului au fost cărţile de nonficţiune, memoriile (cele ale lui Nelson Mandela au atins un record de interes din partea tuturor), cărţile poliţiste şi ficţiunea de calitate. Şi, spre deosebire de alţi ani, când publisherii căutau reţete clasice şi autori deja consacraţi, anul acesta debutanţii au fost în centrul atenţiei, poate din dorinţa de a aduce pe piaţă titluri noi. Ian McEwan a făcut senzaţie cu un roman nou, Solar, în care îşi dezvăluie „geniul comic“, după spusele agentului său. Actriţa britanică Emma Thompson se lansează în literatura pentru copii; Bloomsbury va publica volumul Nanny McPhee and the Big Bang în martie 2010, aproape simultan cu apariţia filmului omonim, care are scenariul semnat de vedetă. Printre autorii care au avut succes la această ediţie la Frankfurt se numără Scott Turow, Melanie McGrath, A.D. Miller, Dipika Rai, Harry Hill, J. A. Osborne, Stephenie Meyer, David Mitchell, David Shrigley, Howard Marks, Jonathan Lee, Steve Sem-Sandburg, Katherine Webb, Sara Gran, Philip Carlo, Michael Arnold, Kimberley Cutter, Tom Connolly, Robert Dickinson, Ed Hillyer, Deborah Harkness, Paul McEuen, Stuart MacBride, Andrew Blum, Tom Campbell, Elizabeth Day, Barbara Tate, Matteo Pericoli ş.a.

Autorii chinezi participanţi la eveniment au impresionat nu doar prin efortul de a scrie literatură de calitate într-o perioadă nu tocmai uşoară pentru ei, ci şi prin discursurile literare progresiste, dar echilibrate.

Ca să onorăm statistica, au fost 290.469 vizitatori, cu 2.9% mai puţin decât în 2008. Dintre aceştia, 181.155 au fost reprezentanţi ai industriei de carte, cu 2.7% mai puţini decât în anul precedent. Dar în centrul de negociere au fost 14.317 vizitatori, ceea ce înseamnă că s-au încheiat mai multe acorduri decât anul trecut. De fapt, majoritatea agenţilor şi publisherilor spune asta: a fost un târg cu o prezenţă mai redusă, dar discuţiile au fost concentrate şi au ţintit clar încheierea de contracte, nu doar prospectarea pieţei de carte.

Şi pentru că a fost vorba de un târg de carte pe vreme de criză, toată lumea se aşteaptă ca până în 2011 vânzările de carte tipărită să cedeze teren în faţa celor de e-books, care sunt considerabil mai ieftine. Şi aici apare o altă problemă: cât de ieftină trebuie să fie ediţia electronică, pentru a nu sufoca ediţia printată? Nimeni nu a dat încă vreun răspuns satisfăcător. Cert este că specialiştii în domeniu estimează că din 2018 vânzarea de carte tipărită va deveni un moft pentru cei care încă mai au biblioteci de umplut acasă.

La anul invitata de onoare va fi Argentina.

Acum şi în România

Indiferent care ar fi domeniul în care activăm, cu toţii am auzit despre Britannica Encyclopaedia, acest monstru sacru al istoriei cărţii, cea mai veche enciclopedie tipărită şi una dintre cele mai de încredere surse de informare în orice domeniu. Istoria Britannica Encyclopaedia este fascinantă: prima ediţie a fost publicată în 1768 la Edinburg, în Scoţia. Succesul extraordinar de care s-a bucurat rapid a făcut-o să crească în popularitate şi volum, astfel că la cea de-a treia ediţie din 1701, enciclopedia număra 21 de volume. În 1933, Britannica devine prima enciclopedie din istorie care adoptă politica revizuirilor permanente, astfel că la fiecare ediţie îşi îmbogăţeşte articolele cu elemente actualizate. În momentul de faţă Britannica Encyclopaedia se află la a 15-a ediţie, în 32 de volume. Cea mai nouă dovadă de notorietate a Britannica Encyclopaedia este locul 10 pe care l-a ocupat anul acesta în clasamentul Official Top 500 Super Brand Consumer din Marea Britanie, alături de Microsoft, Coca Cola, Rolex, Google, BBC sau Apple. În anul 2002, Britannica Encyclopaedia a lansat o ediţie adaptată nevoilor de conciziune ale vieţii moderne, într-un singur volum,  Britannica Concise Encyclopedia.

De la sfârşitul acestei luni, Enciclopedia Concisă Britannica va putea fi găsită în toate librăriile din ţară. Include 28.000 de articole ordonate alfabetic, 1 800 de fotografii, 190 de hărţi, 150 de planşe, 30 de tabele şi cele mai recente hărţi geografice. Din totalul articolelor, 950 prezintă realităţi româneşti, fiind concepute de autori din România. Litera pregăteşte şi o varianta electronică a enciclopediei.

Una dintre marile noastre probleme nu e adevărul, ci cântărirea celui care îl exprimă.

Uneori, o relatare simplă, o poveste a vieții cuiva poate însemna mai mult decât zeci de volume de cercetări academice asupra unui fenomen social. E fascinant și amuzant, în aceeași măsură, să vezi cum simplitatea și directețea unei povești aruncă mai multă lumină asupra realității decât lungi și sofisticate înșiruiri de hermeneutici și determinisme. Asta nu înseamnă, bineînțeles, că toate cărțile de teorie, toate studiile și analizele ar trebui aruncate la gunoi. Există însă acest minunat paradox al simplității, care reușește, suveran uneori, să surclaseze cele mai dantelate arhitecturi ale unor cercetări teoretice. Poate părea ușor trivial, dar eficacitatea mărturiei unui om obişnuit seamănă cu celebra situație din bancul în care un cioban doboară la pămînt, cu seninătate gospodărească, dintr-o lovitură „din fundul curții“, un practicant asiduu de arte marțiale.

Sigur că nu orice poveste de pe lumea asta are forța păliturii crâncene. La fel de bine cum nu oricare cimilitură conține potențialul dărâmării unor ani de toceală, documentare, sistematizare și interpretare a unor date. Căderea în extrema empiristă e cel puțin la fel de ridicolă ca alunecarea în academismul patologic. Dar, uneori, în afara oricărei reguli, ignorând orice algoritm și ironizând orice explicație, apare din neant, aproape miraculos, câte o poveste cu un caracter atât de exemplar, încât, măcar pentru o vreme, ai senzația că…s-a făcut dimineață. E, într-un anume fel, ca în cazurile complicate în care polițiștii geniali, legiștii, specialiștii în probe ADN, psihologii și clarvăzătorii rămân perplecși în fața mărturiei târzii a unei băbuțe, care a văzut întâmplător, de la geamul locuinței sale, un amănunt esențial.

Gheorghe Florescu s-a născut în 1944, în timpul unui bombardament american asupra Bucureștiului. Și-a trăit copilăria în timp ce comunismul ecloza și scotea căpșorul să  vadă ce e de halit împrejur, adolescența în timpul în care egalitarismul își desăvârșea victoria la orașe și sate, maturitatea în plină epocă de aur a victoriilor poporului muncitor, și își trăiește bătrînețea într-o democrație care păstrează, în poziții minunate, foști activiști de partid și ofițeri de Securitate. A lucrat la Agenția Națională de Importuri. S-a descurcat, s-a fofilat, a driblat sistemul cum s-a priceput el mai bine. Până la un moment dat, când a devenit un personaj important, care vehicula cantități incredibile de marfă și sume de bani amețitoare. Totul într-un cvasianonimat stupefiant, din poziția de rotiță a sistemului.

Confesiunile unui cafegiu, volumul de memorii semnat de Gheorghe Florescu e una dintre cele mai spectaculoase povești din perioada comunistă a României. Într-un anumit fel, această carte spune ceva esențial despre natura sistemului, într-un mod radical diferit de memoriile din închisoare ale deținuților politici. Și se poziționează cu totul altfel decât zeci și sute de articole și studii, decât o mulțime de volume care analizează o întreagă perioadă din istoria acestei țări. În vreme ce memoriile celor care au suferit în închisorile comuniste produc lacrimi de compasiune, admirație și respect profund pentru cei care au depășit orori greu de imaginat, amintirile lui Gheorghe Florescu vin din lumea vastă a complicității cu sistemul. Din cărțile deținuților politici, din mărturiile celor care au avut de suferit de pe urma sistemului comunist, aflăm la ce abuzuri asupra individului se putea deda democrația muncitorească. Din Confesiunile unui cafegiu aflăm date esențiale despre resorturile pe care s-a bazat supraviețuirea sistemului. Amintirile celor închiși în lagărele comuniste vorbesc despre puterea unor oameni de a rezista, despre speranță și despre Divinitate. Memoriile lui Gheorghe Florescu vorbesc despre lumea din afara închisorilor, despre lașitate, frică, oportunism, ipocrizie, dar mai ales despre o lume care a acceptat sistemul, și care a învățat să respire în ritmul pe care îl impunea noua ordine.

Sună incredibil, fabulos, suprarealist, dar în vremea în care teroarea egalitaristă nivela societatea românească după bunul plac, în inima sistemului comunist de la noi răsăreau milionari în dolari, mărfurile occidentale defilau în cantități industriale prin depozite, iar unii compatrioți trăiau într-o Românie paralelă. O lume pe care regimul o tolera, și la ale cărei excese răspundea cu un zâmbet complice. Gheorghe Florescu este unul dintre cei care au reușit să pătrundă în lumea asta, să o cunoască în profunzime și să profite de avantajele pe care le oferea. Dimensiunea experienței sale se transformă într-o poveste exemplară, care așază o mulțime de nuanțe între albul și negrul cu care ne-am obișnuit în ultimii 20 de ani. Acest volum nu este un portret teoretic al ideologiei comuniste, ci descrierea simplă a unei părți consistente din păienjenișul uman al unei epoci. Zeci și sute de personaje reale care trăiesc într-o țară aflată mai întâi sub ocupație sovietică, iar apoi, în mod paradoxal, sub ocupația propriului popor.

La magazinul de cafea din Hristo Botev 10, unde Gheorghe Florescu era gestionar, se întâlnea o bună parte din boema bucureșteană. Poeți, actori, scriitori, regizori, cu toții găseau un spațiu sigur, în care se putea discuta, dar și un loc de unde își făceau aprovizionarea cu mărfuri pe care nu le găseai în alte magazine. Tot acolo, în spiritul marilor paradoxuri pe care societatea românească le-a oferit în istoria recentă, se adunau și mari activiști de partid, alături de ofițeri de la vârful ierarhiei securiste. Gheorghe Florescu devenise, în felul acesta, un personaj celebru al capitalei și unul dintre cei mai bine informați cetățeni ai republicii socialiste. O bună parte din ce a văzut în acei ani se găsește în Confesiunile unui cafegiu. Acesta e și motivul principal pentru care cartea lui Florescu e una foarte incomodă. Multe dintre personajele sale sunt în viață, unii pensionari onorabili, alții ocupând și acum poziții importante în complicatele alcătuiri ale lumii noastre postcomuniste.

Capitolele dedicate vechiului București, ca și fragmentele care se referă la Revoluție, la diferitele tabere din interiorul Securității, sau la perioada în care Gheorghe Florescu a fost închis pentru delapidare sunt, la rândul lor, foarte spectaculoase. E destul de deranjant însă felul în care, în mult prea multe rânduri, autorul Confesiunilor se disculpă, încercând să-și creeze o imagine diferită de cea a unuia care a avut o relație de complicitate cu regimul comunist. Frecvența și vehemența acestor disculpări creează un soi de suspiciune care pune în umbră exact ceea ce autorul ar vrea să iasă în evidență. În plus, la finalul cărții, într-un mod ușor ridicol, autorul vrea cu orice chip să aflăm, fără să ne spună direct, faptul că domnia sa e mason. Din nefericire, micile accese teribiliste, pierderile în amănunte nesemnificative și momentele de joacă de-a scriitorul sunt tot atâtea pietre de moară legate de corpul unei cărți care, altminteri, spune enorm. În felul acesta, o mare parte a atenției se direcționează spre autor, nu spre ceea ce reușește să povestească. E drept, Confesiunile nu sunt opera unui scriitor și nu se pot bucura de platforma stilistică a unui meseriaș într-ale scrisului. Însă cel care trece peste bețele pe care Gheorghe Florescu și le bagă singur în roată poate descoperi chipul fabulos al lumii din care unii dintre noi ne încăpățînăm să credem că am ieșit. Și mai descoperă (pentru a câta oară?) că una dintre marile noastre probleme nu e adevărul, ci cântărirea celui care îl exprimă.

____________________
Cătălin Ștefănescu, realizatorul emisiunii Garantat 100% de la TVR, este colaborator frecvent al ediţiei în limba română a The New York Times Book Review.

2009 semnifică pentru Litera aniversarea a 20 de ani de la înfiinţare, prilej cu care au loc un rebranding şi o repoziţionare a editurii pe piaţa de carte.

“Considerăm că am ajuns la maturitate, consecvenţi politicii editoriale variate şi dinamice, colecţiile editate de noi devenind de-a lungul timpului adevărate repere. Este un moment foarte important în evoluţia noastră, potrivit pentru a aduce o schimbare brandului Litera. Această transformare a fost îndelung gândită şi structurată şi sperăm, din tot sufletul, ca cititorii noştri să ne recunoască şi să continue să caute cărţile Litera”, spune Dan Vidraşcu, managerul editurii. Rebranding-ul semnifică practic trecerea la o altă etapă. „Ne veţi regăsi într-o formulă nouă, mai caldă, cu un nume prescurtat, mult mai accesibil tuturor – Editura Litera. Sigla Litera a luat forma cărţilor pe care le edităm, deschise către cititor, cărţi oferite cu drag şi de care suntem foarte mândri“, adaugă Vidraşcu. Şi, ca orice editor de carte din România, îşi doreşte ca planul editorial să ia amploare şi să se diversifice de la an la an. „Vrem să păstrăm, împreună cu cititorii şi cu partenerii noştri, formula succesului în afaceri, pentru că suntem conştienţi de responsabilitatea pe care o avem faţă de publicul cititor şi mai ales faţă de tinerele generaţii. Nu în ultimul rând, ne dorim recunoaştere pe plan european şi, de ce nu, mondial prin cărţile pe care le edităm despre cultura şi civilizaţia românească: Mileniul românesc, Istoria ilustrată a românilor, Istoria artei româneşti, Hotarele românismului, albumele România, Iaşi, Chişinău,Dicţionar de personalităţi româneşti din ţară şi din diaspora etc.“, explică Dan Vidraşcu. Litera îşi doreşte să devină mai apropiată publicului, să ofere cititorilor cărţi extraordinare la un preţ accesibil. „Căci acum românul de rând, iubitor de carte şi de cultură, este nevoit să aleagă între lucrurile de care are nevoie şi pe care şi le doreşte, iar cartea nu trebuie să devină un lux“. Un gând minunat, dar care va fi realizat cu greu în această perioadă.

John Grisham îşi începe în forţă cea mai nouă fabulă alegorică, aşa cum şi-a început atâtea romane înainte: prezentând contradicţiile binelui şi răului. În tabăra îngerilor: Kyle McAvoy, idealistul redactor-şef al publicaţiei The Yale Law Journal. La începutul romanului Asociatul, Kyle antrenează o echipă de baschet pentru copii defavorizaţi din New Haven în timp ce aşteaptă să termine facultatea şi să-şi urmeze cariera aleasă. A acceptat o slujbă de avocat într-un birou de asistenţă juridică gratuită, plătită cu 32.000 de dolari pe an, ca să poată ajuta zilierii din Virginia.

ASOCIATUL - John Grisham - Editura RAO - 400 pag. - 59.99 lei

Dar în viitorul lui Kyle există un necunoscut sinistru, „destupat la minte“ şi cu „mâini domoale şi păroase“, care îşi face apariţia cu un plan diferit de carieră. Acest bărbat aparent străin, care-şi spune Bennie Wright şi care e ajutat de o echipă de falşi agenţi FBI, anunţă că îl vede pe Kyle asociat la o puternică firmă de avocaţi din New York, cu un salariu de 200.000 de dolari pe an. Dacă e să traducem ce înseamnă asta în universul lui Grisham, atunci ceea ce vrea Bennie (care, punând la punct o schemă de spionaj corporatist cu Kyle pe post de ţap ispăşitor, funcţionează pe aceleaşi principii lugubre şi atotputernice din tramele lui Hitchcock) e ca bietul Kyle să-şi vândă sufletul diavolului.

Kyle e un băiat bun, atrăgător şi încrezător în propriile forţe. (Amintiţi-vă de Firma. E evident că Grisham a făcut-o). De ce ar accepta o asemenea schimbare radicală? Pentru că trebuie s-o facă. Mai repede decât ai zice „peşte“, Bennie produce un episod urât în facultate, în care sunt implicaţi Kyle, tovarăşii lui de la frăţia din Universitatea Duke şi o femeie pe nume Elaine, care susţine acum că patru dintre ei au violat-o la o petrecere. Bennie are o înregistrare video a incidentului pe telefonul mobil, cu o imagine remarcabil de clară, deşi toţi participanţii erau prea beţi ca să-şi amintească dacă fata a fost de acord cu partida de sex.

Cu acest stimulent, Kyle pleacă într-un loc unde va suferi din greu, pentru ca Grisham să-şi facă manevrele scriitoriceşti. Kyle pătrunde în lumea lacomă şi abrutizantă a firmei Scully & Pershing, despre care se spune că e cea mai mare firmă de avocatură din lume. Acest loc înghite şi scuipă pe bandă rulantă tineri neofiţi inteligenţi, proveniţi de la cele mai bune facultăţi de drept din America, iar Grisham profită şi de această ocazie pentru a deplânge întregul proces.

Cu ajutorul unui mecanism simplu excelent folosit, autorul produce încă o carte pătrunzătoare despre cerinţele infernale ale universului corporatist. „Vreau să devin partener ca să pot dormi până la 5 dimineaţa în fiecare zi, până la 50 de ani, când voi muri“, spune Kyle cu amărăciune de îndată ce-şi evaluează noua carieră de la Scully & Pershing.

Oare viaţa de avocat chiar trebuie să fie aşa? Întrebarea e pur şi simplu inutilă. Tatăl lui Kyle are un birou de avocatură într-un orăşel din Pennsylvania. „A muncit din greu şi s-a purtat cinstit cu toată lumea“, se spune despre el în carte. „Clienţii îl puteau suna acasă şi se întâlnea cu ei chiar şi duminica după-amiaza, dacă era nevoie“. În ceea ce priveşte veniturile, „accepta plăţi şi sub formă de lemne de foc, ouă şi păsări de curte, fripturi şi muncă gratuită la treburile casei“.

Ficţiunea de estradă poate fi stupefiantă. Însă talentul invizibil al lui Grisham de a transforma discursurile moralizatoare în texte palpitante are o istorie lungă şi plină de succese. Cel mai recent a făcut-o în Apelul, în care analiza procesul corupt al fraudării unei sesiuni de alegeri, producând una dintre cele mai bune povestiri din memoria recentă. De aceasta dată se întoarce într-o zonă mai sigură şi mai familiară, disecând cultura corporatistă amorală, condamnând ambiţiile oarbe şi reuşind să se folosească de alcoolism, care devine adesea unul dintre cele mai erodate aspecte din romanele poliţiste, într-un element de suspans dramatic. Deşi Kyle n-a mai pus gura pe alcool din facultate, după intrarea în firma de avocatură se trezeşte prins într-o lume a conturilor de cheltuieli în care a doua sticlă de vin la un prânz pentru două persoane trebuie să fie un bonus, nu o problemă.
Grisham scrie adesea cărţi asemănătoare încât pe seama lor se fac aceleaşi comentarii. Asociatul îşi respectă forma: îl captivează repede pe cititor, devine imposibil de lăsat din mână şi rămâne aşa pe mai tot parcursul povestirii, după care plonjează într-o tramă atât de nebuneşte trasă de păr, încât sfidează orice deznodământ. Kyle McAvoy e un alt protagonist bidimensional, dar incredibil de simpatic, care prinde viaţă în paginile lui Grisham doar pentru a se evapora mai târziu. E uşor de prezis ce va alege Kyle la sfârşitul romanului, însă e imposibil de imaginat, ca să nu mai spunem că e cu neputinţă să ne pese cum va fi viaţa lui după ce se va încheia nebunia sălbatică din jurul acestui singuratic recrut al unei firme de avocaţi. Din când în când, Grisham produce şi câte o carte nesatisfăcătoare. Brokerul, thrillerul internaţional destinat turiştilor care funcţiona în primul rând ca pretext pentru ca autorul său să exploreze cafenelele pitoreşti din Italia, era o asemenea carte. Asociatul e mult mai bună, chiar dacă parcurge un drum deja cunoscut.

Plină de episoade individuale care sunt mai memorabile decât trama generală, cartea descrie risipele uluitoare ale onorariilor de 400 de dolari pe oră ale lui Kyle, de pildă momentul când facturează 800 de dolari pentru a conduce maşina unui partener de la firmă (de fapt, maşina soţiei lui) prin Lower Manhattan fiindcă nu poate găsi un loc de parcare în apropiere de Tribunalul Federal. Totodată, romanul surprinde foarte bine cinismul cu care noii asociaţi de la Scully & Pershing sunt reduşi la un stadiu de absolut servilism, fiind treptat convinşi că urmează să devină parte integrantă din elita de putere a New York-ului.
Grisham îmbină experienţele lui Kyle din facultate şi de la slujbă într-un mod cât se poate de abil. Readuce în prezent foşti amici care făceau parte dintr-un trecut jenant şi le permite să pună în pericol viitorul lui Kyle, într-un mod exasperant. Deşi autorul îl înconjoară pe Kyle, băiatul cel bun, de spioni, bătăuşi şi alte ameninţări cu mâini domoale şi păroase, Asociatul nu uită niciodată care e cel mai mare duşman al acestui nou avocat. Este el însuşi, cel din trecut.

Această recenzie a apărut în numărul din 26 ianuarie 2009 al The New York Times Book Review, în secţiunea Books of The Times.