Malcolm Gladwell spune că succesul nu depinde doar de creier şi de efort, ci şi de originea noastră – şi de ceea ce facem în privinţa ei.

de DAVID LEONHARDT

În 1984, un tânăr pe nume Malcolm a absolvit cursurile Universităţii din Toronto şi s-a mutat în Statele Unite cu gândul de a deveni jurnalist. Datorită stilului său neobişnuit de limpede şi excelentului simţ de a intui un articol, acesta şi-a câştigat repede un post la The Washington Post. După mai puţin de zece ani la acest ziar, a promovat, ajungând la publicaţia de vârf a jurnalismului literar – The New Yorker. Acolo a scris articole pline de idei măreţe despre structurile ascunse ale vieţii mediocre, care s-au transformat apoi în materia primă pentru două bestseller-uri care au deţinut locul 1 în topuri. Pe ampla scenă a prozei de nonficţiune, autorul e considerat cel mai original talent al momentului. Sau cel puţin aceasta e o versiune a poveştii lui Malcolm Gladwell. Iată o alta:

În 1984, un tânăr pe nume Malcolm a absolvit cursurile Universităţii din Toronto şi s-a mutat în Statele Unite cu gândul de a deveni jurnalist. Nimeni n-avea de unde să ştie atunci, dar Malcolm sosise în State cu background-ul aproape perfect pentru acea epocă. Avea o mamă psihoterapeut şi un tată matematician. Profesiile lor îl îndrumaseră pe Malcolm spre ştiinţele behavioriste, a căror popularitate avea să explodeze în anii ’90. Pe deasupra, întâmplarea a făcut ca mama lui să mai fie şi scriitoare. Aşadar, spre deosebire de majoritatea copiilor de matematicieni şi psihoterapeuţi, el avea să înveţe – după cum îşi va aminti mai târziu – „că frumuseţea se regăseşte şi în exprimările limpezi şi simple“. Ca jurnalist, a sondat cercetările behavioriste în căutare de lecţii optimiste despre condiţia umană şi a descoperit un public atent în timpul impetuoşilor ani ’90 şi a culturii pasionaţilor de informatică. Prima sa carte, The Tipping Point, a fost publicată în martie 2000, cu câteva zile înainte ca indicele Nasdaq să-şi atingă punctul culminant.

Ambele poveşti despre Gladwell sunt adevărate, dar sunt totodată foarte diferite. Prima îi ilustrează succesul: e versiunea americană clasică a carierei sale, prin faptul că pune accentul pe trăsături individuale – talent, muncă asiduă, o perseverenţă demnă de Horatio Alger. Cea de-a doua versiune nu neagă neapărat aceste trăsături, ci le sublimează. Protagonistul nu e o persoană deosebit de talentată care a profitat de nişte oportunităţi: e o persoană talentată care a profitat de nişte oportunităţi deosebite.

EXCEPŢIONALII - Povestea succesului - Malcolm Gladwell - Editura Publica - 309 pag. - 49 lei

Autorul nu-şi deapănă efectiv propria poveste în carte. (Dar dă târcoale prin culise, din moment ce descrie arcul familiei jamaicane a mamei lui.) În schimb, ne spune alte poveşti de succes, apelând adesea la metoda naraţiunii „spate în spate“: începe cu o poveste de măreţie individuală, despre Beatles, despre mogulii din Silicon Valley sau despre generaţia încărcată de succes a evreilor newyorkezi născuţi la începutul secolului XX şi apoi adaugă detalii care subminează relatarea respectivă.

Aşa că Bill Gates e prezentat drept un tânăr programator din Seattle, a cărui inteligenţă şi ambiţie depăşesc inteligenţa şi ambiţia demonstrate de mii de alţi tineri programatori. Dar apoi Gladwell ne duce la Seattle ca să descoperim că liceul lui Gates chiar avea un club de informatică în vremea când aproape nici un alt liceu nu se putea lăuda cu aşa ceva. Ulterior, Gates a avut norocul să dea peste şansa de a folosi calculatoarele de la Universitatea din Washington, ore în şir. Când a împlinit 20 de ani, petrecuse deja peste 10.000 de ore în faţa computerului, ca programator.

La sfârşitul acestei povestiri revizioniste, Gladwell îl întreabă pe Gates însuşi câţi alţi adolescenţi din lume aveau la fel de multă experienţă ca el la începutul anilor ’70. „Aş fi uimit să aflu dacă mai existau 50 în toată lumea“, spune Gates. „Cred că am avut mai mult acces la dezvoltarea de software la o vârstă tânără decât oricine altcineva în acea perioadă şi totul se datorează unui concurs de împrejurări incredibil de norocos.“  Talentul şi energia lui Gates au fost, cu siguranţă, neobişnuite. Însă Gladwell sugerează că şansele lui se prea poate să fi fost şi mai neobişnuite.

Eu unul cred că mulţi oameni înţeleg din instinct această idee (chiar dacă Gladwell nu spune asta, preferând să-şi plaseze disertaţia contra filosofiei convenţionale). De aceea îşi şi fac părinţii atâtea griji gândindu-se la şcoala la care merge copilul lor. Ei nu cred cu adevărat că odrasla lor e atât de plină de măreţie încât să poată trece peste dezavantajul unei şcoli proaste sau chiar uneia mediocre. Şi totuşi, după ani buni, când se uită retrospectiv la succesul copilului lor – sau chiar la propria reuşită – au tendinţa să dezvolte explicaţii concentrate asupra dimensiunii personale. Gladwell demască în mod devastator, deşi cu voioşie totodată, imperfecţiunile acestor poveşti de succes pe care ni le spunem singuri.

Primul capitol din carte analizează anomalia zilelor de naştere ale jucătorilor de hockey. În multe dintre cele mai bune ligi din lume, fie ele de amatori sau de profesionişti, aproape 40% dintre jucători s-au născut în ianuarie, februarie sau martie, în vreme ce numai 10% sunt născuţi în octombrie, noiembrie sau decembrie. E un tipar cât se poate de bizar, care are o explicaţie simplă: data limită a naşterii copiilor pentru împărţirea pe categorii de vârstă din ligile de hochei de juniori este, de multe ori, 1 ianuarie. Copiii născuţi în primele trei luni ale anului sunt, fireşte, puţin mai mari şi mai puternici decât colegii lor. Aceşti copii mai mari sunt apoi încadraţi în echipe de vedete, care asigură cele mai bune şi mai intense antrenamente. Până la vremea adolescenţei, avantajul lor iniţial aleatoriu s-a transformat într-unul real.

La meciul de campionat din cea mai importantă ligă de juniori canadiană, Gladwell îi ia un interviu tatălui unui jucător născut pe 4 ianuarie. Peste jumătate dintre coechipierii săi – Medicine Hat Tigers — s-au născut în ianuarie, februarie sau martie. Dar când Gladwell îi cere tatălui să explice succesul fiului său, calendarul n-are nici un rol. Bărbatul vorbeşte despre pasiune, talent şi muncă asiduă, înainte să adauge că băiatul a fost dintotdeauna mai dezvoltat pentru vârsta lui. Închipuiţi-vă pur şi simplu, scrie Gladwell, cum ar fi dacă în Canada s-ar crea o altă ligă de hockey de juniori pentru copii născuţi în a doua jumătate a anului: într-o bună zi, această ţară ar ajunge să aibă de două ori mai mulţi jucători foarte buni.

Outliers are multe elemente în comun cu opera anterioară a lui Gladwell. E o adevărată plăcere s-o citeşti şi te face să cazi pe gânduri în privinţa ingenioaselor sale teorii. Din păcate, evită să se confrunte, în câteva cazuri, cu cercetările care pun la îndoială aceste teorii. (Gladwell susţine că copii puţin mai mari obţin rezultate mai bune nu doar la hockey, ci şi în sala de clasă. Totuşi, cercetările pe această temă produc concluzii împărţite.) E mare păcat că se întâmplă aşa, fiindcă ar fi fost o adevărată încântare să urmăreşti pe cineva cu inteligenţa şi claritatea lui elucidând nişte afirmaţii aparent contradictorii.

Totuşi, în ciuda acestor analogii, Outliers reprezintă un nou tip de carte pentru Gladwell. The Tipping Point şi Blink (cea de-a doua sa carte) erau un melanj de psihologie socială, marketing şi chiar o mică doză de self-help. Outliers e mult mai pronunţat politic, e aproape un manifest. „Ne uităm la tânărul Bill Gates şi ne minunăm că lumea noastră i-a permis acelui puşti de 13 ani să devină un om de afaceri cu un succes fabulos“, scrie autorul la final. „Dar aceasta e lecţia greşită. Lumea noastră n-a făcut altceva decât să-i permită unui puşti de 13 ani să aibă acces nelimitat la un terminal folosit în comun, în 1968. Dacă de aceeaşi oportunitate ar fi avut parte un milion de adolescenţi, câte Microsoft-uri am avea oare azi?“

După zece ani – adică, de fapt, după o generaţie – în care această ţară a făcut destul de puţin pentru a clădi instituţii care să cultive succesul, Gladwell ne îndeamnă să ne gândim din nou la aceste chestiuni. Încă o dată, momentul ales de el s-ar putea dovedi excelent.

David Leonhardt scrie editoriale de economie pentru The Times.

Una dintre marile noastre probleme nu e adevărul, ci cântărirea celui care îl exprimă.

Uneori, o relatare simplă, o poveste a vieții cuiva poate însemna mai mult decât zeci de volume de cercetări academice asupra unui fenomen social. E fascinant și amuzant, în aceeași măsură, să vezi cum simplitatea și directețea unei povești aruncă mai multă lumină asupra realității decât lungi și sofisticate înșiruiri de hermeneutici și determinisme. Asta nu înseamnă, bineînțeles, că toate cărțile de teorie, toate studiile și analizele ar trebui aruncate la gunoi. Există însă acest minunat paradox al simplității, care reușește, suveran uneori, să surclaseze cele mai dantelate arhitecturi ale unor cercetări teoretice. Poate părea ușor trivial, dar eficacitatea mărturiei unui om obişnuit seamănă cu celebra situație din bancul în care un cioban doboară la pămînt, cu seninătate gospodărească, dintr-o lovitură „din fundul curții“, un practicant asiduu de arte marțiale.

Sigur că nu orice poveste de pe lumea asta are forța păliturii crâncene. La fel de bine cum nu oricare cimilitură conține potențialul dărâmării unor ani de toceală, documentare, sistematizare și interpretare a unor date. Căderea în extrema empiristă e cel puțin la fel de ridicolă ca alunecarea în academismul patologic. Dar, uneori, în afara oricărei reguli, ignorând orice algoritm și ironizând orice explicație, apare din neant, aproape miraculos, câte o poveste cu un caracter atât de exemplar, încât, măcar pentru o vreme, ai senzația că…s-a făcut dimineață. E, într-un anume fel, ca în cazurile complicate în care polițiștii geniali, legiștii, specialiștii în probe ADN, psihologii și clarvăzătorii rămân perplecși în fața mărturiei târzii a unei băbuțe, care a văzut întâmplător, de la geamul locuinței sale, un amănunt esențial.

Gheorghe Florescu s-a născut în 1944, în timpul unui bombardament american asupra Bucureștiului. Și-a trăit copilăria în timp ce comunismul ecloza și scotea căpșorul să  vadă ce e de halit împrejur, adolescența în timpul în care egalitarismul își desăvârșea victoria la orașe și sate, maturitatea în plină epocă de aur a victoriilor poporului muncitor, și își trăiește bătrînețea într-o democrație care păstrează, în poziții minunate, foști activiști de partid și ofițeri de Securitate. A lucrat la Agenția Națională de Importuri. S-a descurcat, s-a fofilat, a driblat sistemul cum s-a priceput el mai bine. Până la un moment dat, când a devenit un personaj important, care vehicula cantități incredibile de marfă și sume de bani amețitoare. Totul într-un cvasianonimat stupefiant, din poziția de rotiță a sistemului.

Confesiunile unui cafegiu, volumul de memorii semnat de Gheorghe Florescu e una dintre cele mai spectaculoase povești din perioada comunistă a României. Într-un anumit fel, această carte spune ceva esențial despre natura sistemului, într-un mod radical diferit de memoriile din închisoare ale deținuților politici. Și se poziționează cu totul altfel decât zeci și sute de articole și studii, decât o mulțime de volume care analizează o întreagă perioadă din istoria acestei țări. În vreme ce memoriile celor care au suferit în închisorile comuniste produc lacrimi de compasiune, admirație și respect profund pentru cei care au depășit orori greu de imaginat, amintirile lui Gheorghe Florescu vin din lumea vastă a complicității cu sistemul. Din cărțile deținuților politici, din mărturiile celor care au avut de suferit de pe urma sistemului comunist, aflăm la ce abuzuri asupra individului se putea deda democrația muncitorească. Din Confesiunile unui cafegiu aflăm date esențiale despre resorturile pe care s-a bazat supraviețuirea sistemului. Amintirile celor închiși în lagărele comuniste vorbesc despre puterea unor oameni de a rezista, despre speranță și despre Divinitate. Memoriile lui Gheorghe Florescu vorbesc despre lumea din afara închisorilor, despre lașitate, frică, oportunism, ipocrizie, dar mai ales despre o lume care a acceptat sistemul, și care a învățat să respire în ritmul pe care îl impunea noua ordine.

Sună incredibil, fabulos, suprarealist, dar în vremea în care teroarea egalitaristă nivela societatea românească după bunul plac, în inima sistemului comunist de la noi răsăreau milionari în dolari, mărfurile occidentale defilau în cantități industriale prin depozite, iar unii compatrioți trăiau într-o Românie paralelă. O lume pe care regimul o tolera, și la ale cărei excese răspundea cu un zâmbet complice. Gheorghe Florescu este unul dintre cei care au reușit să pătrundă în lumea asta, să o cunoască în profunzime și să profite de avantajele pe care le oferea. Dimensiunea experienței sale se transformă într-o poveste exemplară, care așază o mulțime de nuanțe între albul și negrul cu care ne-am obișnuit în ultimii 20 de ani. Acest volum nu este un portret teoretic al ideologiei comuniste, ci descrierea simplă a unei părți consistente din păienjenișul uman al unei epoci. Zeci și sute de personaje reale care trăiesc într-o țară aflată mai întâi sub ocupație sovietică, iar apoi, în mod paradoxal, sub ocupația propriului popor.

La magazinul de cafea din Hristo Botev 10, unde Gheorghe Florescu era gestionar, se întâlnea o bună parte din boema bucureșteană. Poeți, actori, scriitori, regizori, cu toții găseau un spațiu sigur, în care se putea discuta, dar și un loc de unde își făceau aprovizionarea cu mărfuri pe care nu le găseai în alte magazine. Tot acolo, în spiritul marilor paradoxuri pe care societatea românească le-a oferit în istoria recentă, se adunau și mari activiști de partid, alături de ofițeri de la vârful ierarhiei securiste. Gheorghe Florescu devenise, în felul acesta, un personaj celebru al capitalei și unul dintre cei mai bine informați cetățeni ai republicii socialiste. O bună parte din ce a văzut în acei ani se găsește în Confesiunile unui cafegiu. Acesta e și motivul principal pentru care cartea lui Florescu e una foarte incomodă. Multe dintre personajele sale sunt în viață, unii pensionari onorabili, alții ocupând și acum poziții importante în complicatele alcătuiri ale lumii noastre postcomuniste.

Capitolele dedicate vechiului București, ca și fragmentele care se referă la Revoluție, la diferitele tabere din interiorul Securității, sau la perioada în care Gheorghe Florescu a fost închis pentru delapidare sunt, la rândul lor, foarte spectaculoase. E destul de deranjant însă felul în care, în mult prea multe rânduri, autorul Confesiunilor se disculpă, încercând să-și creeze o imagine diferită de cea a unuia care a avut o relație de complicitate cu regimul comunist. Frecvența și vehemența acestor disculpări creează un soi de suspiciune care pune în umbră exact ceea ce autorul ar vrea să iasă în evidență. În plus, la finalul cărții, într-un mod ușor ridicol, autorul vrea cu orice chip să aflăm, fără să ne spună direct, faptul că domnia sa e mason. Din nefericire, micile accese teribiliste, pierderile în amănunte nesemnificative și momentele de joacă de-a scriitorul sunt tot atâtea pietre de moară legate de corpul unei cărți care, altminteri, spune enorm. În felul acesta, o mare parte a atenției se direcționează spre autor, nu spre ceea ce reușește să povestească. E drept, Confesiunile nu sunt opera unui scriitor și nu se pot bucura de platforma stilistică a unui meseriaș într-ale scrisului. Însă cel care trece peste bețele pe care Gheorghe Florescu și le bagă singur în roată poate descoperi chipul fabulos al lumii din care unii dintre noi ne încăpățînăm să credem că am ieșit. Și mai descoperă (pentru a câta oară?) că una dintre marile noastre probleme nu e adevărul, ci cântărirea celui care îl exprimă.

____________________
Cătălin Ștefănescu, realizatorul emisiunii Garantat 100% de la TVR, este colaborator frecvent al ediţiei în limba română a The New York Times Book Review.

John Grisham îşi începe în forţă cea mai nouă fabulă alegorică, aşa cum şi-a început atâtea romane înainte: prezentând contradicţiile binelui şi răului. În tabăra îngerilor: Kyle McAvoy, idealistul redactor-şef al publicaţiei The Yale Law Journal. La începutul romanului Asociatul, Kyle antrenează o echipă de baschet pentru copii defavorizaţi din New Haven în timp ce aşteaptă să termine facultatea şi să-şi urmeze cariera aleasă. A acceptat o slujbă de avocat într-un birou de asistenţă juridică gratuită, plătită cu 32.000 de dolari pe an, ca să poată ajuta zilierii din Virginia.

ASOCIATUL - John Grisham - Editura RAO - 400 pag. - 59.99 lei

Dar în viitorul lui Kyle există un necunoscut sinistru, „destupat la minte“ şi cu „mâini domoale şi păroase“, care îşi face apariţia cu un plan diferit de carieră. Acest bărbat aparent străin, care-şi spune Bennie Wright şi care e ajutat de o echipă de falşi agenţi FBI, anunţă că îl vede pe Kyle asociat la o puternică firmă de avocaţi din New York, cu un salariu de 200.000 de dolari pe an. Dacă e să traducem ce înseamnă asta în universul lui Grisham, atunci ceea ce vrea Bennie (care, punând la punct o schemă de spionaj corporatist cu Kyle pe post de ţap ispăşitor, funcţionează pe aceleaşi principii lugubre şi atotputernice din tramele lui Hitchcock) e ca bietul Kyle să-şi vândă sufletul diavolului.

Kyle e un băiat bun, atrăgător şi încrezător în propriile forţe. (Amintiţi-vă de Firma. E evident că Grisham a făcut-o). De ce ar accepta o asemenea schimbare radicală? Pentru că trebuie s-o facă. Mai repede decât ai zice „peşte“, Bennie produce un episod urât în facultate, în care sunt implicaţi Kyle, tovarăşii lui de la frăţia din Universitatea Duke şi o femeie pe nume Elaine, care susţine acum că patru dintre ei au violat-o la o petrecere. Bennie are o înregistrare video a incidentului pe telefonul mobil, cu o imagine remarcabil de clară, deşi toţi participanţii erau prea beţi ca să-şi amintească dacă fata a fost de acord cu partida de sex.

Cu acest stimulent, Kyle pleacă într-un loc unde va suferi din greu, pentru ca Grisham să-şi facă manevrele scriitoriceşti. Kyle pătrunde în lumea lacomă şi abrutizantă a firmei Scully & Pershing, despre care se spune că e cea mai mare firmă de avocatură din lume. Acest loc înghite şi scuipă pe bandă rulantă tineri neofiţi inteligenţi, proveniţi de la cele mai bune facultăţi de drept din America, iar Grisham profită şi de această ocazie pentru a deplânge întregul proces.

Cu ajutorul unui mecanism simplu excelent folosit, autorul produce încă o carte pătrunzătoare despre cerinţele infernale ale universului corporatist. „Vreau să devin partener ca să pot dormi până la 5 dimineaţa în fiecare zi, până la 50 de ani, când voi muri“, spune Kyle cu amărăciune de îndată ce-şi evaluează noua carieră de la Scully & Pershing.

Oare viaţa de avocat chiar trebuie să fie aşa? Întrebarea e pur şi simplu inutilă. Tatăl lui Kyle are un birou de avocatură într-un orăşel din Pennsylvania. „A muncit din greu şi s-a purtat cinstit cu toată lumea“, se spune despre el în carte. „Clienţii îl puteau suna acasă şi se întâlnea cu ei chiar şi duminica după-amiaza, dacă era nevoie“. În ceea ce priveşte veniturile, „accepta plăţi şi sub formă de lemne de foc, ouă şi păsări de curte, fripturi şi muncă gratuită la treburile casei“.

Ficţiunea de estradă poate fi stupefiantă. Însă talentul invizibil al lui Grisham de a transforma discursurile moralizatoare în texte palpitante are o istorie lungă şi plină de succese. Cel mai recent a făcut-o în Apelul, în care analiza procesul corupt al fraudării unei sesiuni de alegeri, producând una dintre cele mai bune povestiri din memoria recentă. De aceasta dată se întoarce într-o zonă mai sigură şi mai familiară, disecând cultura corporatistă amorală, condamnând ambiţiile oarbe şi reuşind să se folosească de alcoolism, care devine adesea unul dintre cele mai erodate aspecte din romanele poliţiste, într-un element de suspans dramatic. Deşi Kyle n-a mai pus gura pe alcool din facultate, după intrarea în firma de avocatură se trezeşte prins într-o lume a conturilor de cheltuieli în care a doua sticlă de vin la un prânz pentru două persoane trebuie să fie un bonus, nu o problemă.
Grisham scrie adesea cărţi asemănătoare încât pe seama lor se fac aceleaşi comentarii. Asociatul îşi respectă forma: îl captivează repede pe cititor, devine imposibil de lăsat din mână şi rămâne aşa pe mai tot parcursul povestirii, după care plonjează într-o tramă atât de nebuneşte trasă de păr, încât sfidează orice deznodământ. Kyle McAvoy e un alt protagonist bidimensional, dar incredibil de simpatic, care prinde viaţă în paginile lui Grisham doar pentru a se evapora mai târziu. E uşor de prezis ce va alege Kyle la sfârşitul romanului, însă e imposibil de imaginat, ca să nu mai spunem că e cu neputinţă să ne pese cum va fi viaţa lui după ce se va încheia nebunia sălbatică din jurul acestui singuratic recrut al unei firme de avocaţi. Din când în când, Grisham produce şi câte o carte nesatisfăcătoare. Brokerul, thrillerul internaţional destinat turiştilor care funcţiona în primul rând ca pretext pentru ca autorul său să exploreze cafenelele pitoreşti din Italia, era o asemenea carte. Asociatul e mult mai bună, chiar dacă parcurge un drum deja cunoscut.

Plină de episoade individuale care sunt mai memorabile decât trama generală, cartea descrie risipele uluitoare ale onorariilor de 400 de dolari pe oră ale lui Kyle, de pildă momentul când facturează 800 de dolari pentru a conduce maşina unui partener de la firmă (de fapt, maşina soţiei lui) prin Lower Manhattan fiindcă nu poate găsi un loc de parcare în apropiere de Tribunalul Federal. Totodată, romanul surprinde foarte bine cinismul cu care noii asociaţi de la Scully & Pershing sunt reduşi la un stadiu de absolut servilism, fiind treptat convinşi că urmează să devină parte integrantă din elita de putere a New York-ului.
Grisham îmbină experienţele lui Kyle din facultate şi de la slujbă într-un mod cât se poate de abil. Readuce în prezent foşti amici care făceau parte dintr-un trecut jenant şi le permite să pună în pericol viitorul lui Kyle, într-un mod exasperant. Deşi autorul îl înconjoară pe Kyle, băiatul cel bun, de spioni, bătăuşi şi alte ameninţări cu mâini domoale şi păroase, Asociatul nu uită niciodată care e cel mai mare duşman al acestui nou avocat. Este el însuşi, cel din trecut.

Această recenzie a apărut în numărul din 26 ianuarie 2009 al The New York Times Book Review, în secţiunea Books of The Times.

Nu puteţi rata cărţile pentru care autorii lor efectiv şi-au riscat viaţa.

În 2006, editura Mondadori a publicat cartea Gomorra a tânărului jurnalist Roberto Saviano, care descrie cu lux de amănunte viaţa locuitorilor din Campania, pitoreasca regiune dominată de camorra, un termen căzut în desuetudine şi înlocuit cu unul vag, „sistemul“, ca rezultat al codului tăcerii care guvernează viaţa acestor oameni. Gomora, acel oraş de câmpie care, conform tradiţiei biblice, a fost distrus de puterea divină din cauza locuitorilor săi corupţi şi a cărui imagine străbate întreaga gândire occidentală, se identifică în cartea lui Saviano chiar cu capitala Campaniei. Aşa cum rezultǎ din aceastǎ carte-documentar, imaginea oraşului Napoli este de-a dreptul apocaliptică: un oraş dominat în ultima vreme, graţie acordului clanurilor camorriste, şi de mafia chineză ce stăpâneşte acum nu numai portul Napoli, în care se descarcă toate produsele „made in China“ destinate pieţei europene, dar şi industria textilă din Prato, care a contribuit la faima Italiei încă din Evul Mediu.

Gomorra
O călătorie în imperiul economic şi în visul de dominaţie al Camorrei
de Roberto Saviano

Extrem de documentată, abundând în nume şi date („eu ştiu şi am şi probele“, declară la un moment dat autorul), Gomorra dezvăluie afacerile legate de deşeurile toxice care se varsă aici din toatǎ Europa, pe pământul destinat agriculturii şi care provoacă o adevărată epidemie de cancer; modul de racolare a locuitorilor încă din fragedă copilărie, crescuţi în cultul boss-ului, ca şi cum ar fi vorba de un erou legendar, şi învăţaţi să sfideze moartea trăgându-se asupra lor, căci cine se naşte pe pământurile camorrei îi aparţine de drept şi se face vinovat de toate crimele acesteia; intrarea în legalitate a grupurilor criminale care investesc, producând profituri imense şi eliminând concurenţa într-un sistem economic ce ar trebui să fie liber şi concurenţial, în hoteluri, cazinouri, locuinţe, restaurante în cele mai bogate zone ale lumii, dar şi cumpărând titluri de stat, cum s-a întâmplat în Polonia şi România, şi intermediind toate afacerile investitorilor italieni în aceste ţări.

Cartea lui Saviano afirmă ideea neliniştitoare că în prezent clanurile nici măcar nu mai sunt obligate să-i corupă pe politicieni, deoarece camorra este cea care face legea în Italia, dar şi în alte părţi ale lumii. Acest reportaj tulburător, sângeros, scris la persoana întâi, s-a bucurat încă de la lansare de un succes demn de un bestseller, nu numai în Italia, dar şi la nivel internaţional, fiind una dintre cele mai vândute cărţi. Gomorra a fost tradusă, în cei doi ani câţi au trecut de la prima ediţie, în 33 de ţări şi a fost tipărită în milioane de exemplare.

Evident că o astfel de faimă nu putea să-i lase nepăsători pe capii camorrei care, dacă nu au reuşit să-l lichideze pe Roberto Saviano, obligat să trăiască păzit de poliţie 24 de ore din 24, au încercat să-i discrediteze cartea rescriind capitole întregi şi punând-o în vânzare la gara din Napoli pentru numai 5 euro (faţă de circa 15, cât costă în librării), şi chiar au cerut drepturi de autor în calitate de protagonişti ai unei cărţi de succes!

La începutul lunii octombrie 2008, datoritǎ dezvăluirilor lui Carmine Schiavone, vǎrul unuia dintre foştii capi ai camorrei, care acum colaboreazǎ cu justiţia italianǎ, au fost fǎcute publice planurile camorriştilor de a-l lichida pe Saviano pânǎ de Crǎciun. Opinia publicǎ internaţionalǎ s-a mobilizat rapid în sprijinul lui, un apel de solidaritate fiind semnat de şase laureaţi Nobel (Dario Fo, Mihail Gorbaciov, Günter Grass, Rita Levi Montalcini, Orhan Pamuk, Desmond Tutu), iniţiativǎ continuatǎ de ziarul La Republica, care a strâns în câteva zile peste 130.000 de semnǎturi şi de postul de radio al RAI, Radio Tre, care în fiecare dupǎ-amiazǎ, în cadrul emisiunii Fahrenheit, a transmis, timp de trei ore, lectura integralǎ a cǎrţii lui Saviano. Scriitorul Salman Rushdie, condamnat la moarte în 1989 de regimul iranian pentru Versetele Satanice, a declarat ca Saviano este într-un pericol mai mare decât a fost el vreodată şi cere ca situaţia lui să fie luată în serios de autorităţile italiene.

Seria Alexandr Soljeniţîn

Arhipelagul Gulag

Arhipelagul Gulag este cartea care a deschis ochii Occidentului asupra ororilor totalitarismului sovietic, aducând la lumină experienţele subumane din lagărele de „reeducare“ prin muncă din URSS. Devenită foarte repede o adevărată Biblie a disidenţilor din fostul bloc sovietic, Arhipelagul Gulag este o „încercare de investigaţie literară“ a anilor pe care Alexandr Soljeniţîn (1918-2008) i-a petrecut în lagărele groazei, după ce criticase politica lui Stalin pe când era căpitan în armata sovietică.

Pavilionul canceroşilor

Romanul unui miracol, Pavilionul canceroşilor a avut nevoie de un miracol pentru a putea apărea. Manuscrisul a ajuns clandestin în Occident, în ciuda supravegherii stricte la care era supus autorul. După publicare, cartea n-a căzut victima conspiraţiei tăcerii intelectualităţii franceze promoscovite, care a anihilat alte mărturii despre lagărele de concentrare sovietice. Iar juriul Academiei Suedeze i-a acordat lui Soljeniţîn Premiul Nobel cu o neobişnuită promptitudine, atrăgând atenţia întregii lumi asupra zguduitoarei sale depoziţii. Când propriul trup te trimite în anticamera morţii cum poţi fi mai tare decât tine însuţi ? Cum să nu te laşi învins de cei care te condamnă nevinovat la moarte civilă? În Pavilionul canceroşilor, singurul care încearcă să găsească răspuns acestor întrebări e Oleg, protagonistul romanului. Deportat într-un lagăr de concentrare şi bolnav de cancer, ca şi Soljeniţîn însuşi în anii ’50, Oleg crede cu toata fiinţa lui că în om există o putere ascunsă de a ieşi învingător din toate încercările la care e supus. Singura condiţie e să nu te îndoieşti nici o clipă de aceasta forţă şi să o ajuţi, cu libertatea gândului, să iasă la iveală atunci când totul pare pierdut.

Două secole împreună
Evreii şi ruşii înainte de revoluţie

„Credinţa superstiţioasă în forţa istorică a comploturilor (de tip individual sau colectiv) lasă cu totul deoparte cauza principală a eşecurilor de care au avut parte atât indivizii, cât şi statele: slăbiciunile omeneşti. Slăbiciunile noastre ruseşti au fost cele care au determinat tristul curs al istoriei noastre – absurditatea schismei religioase provocate de Nikon, violenţele nesăbuite ale lui Petru cel Mare şi incredibila serie de ciocniri care i-au urmat, obişnuinţa seculară de a ne risipi forţele pentru cauze care nu ne aparţin, suficienţa înveterată a nobilimii şi rigiditatea birocratică de-a lungul întregului secolul al XIX-lea. Nu printr-un efect al unui complot urzit din afară ne-am lăsat ţăranii în mizerie. Nu un complot a determinat grandiosul şi crudul Petersburg să înăbuşe blânda cultură ucraineană. Nu din cauza unui complot patru ministere nu au fost în stare să se pună de acord în privinţa asumării unui dosar sau altul, şi nu din cauza unui complot şi-au petrecut ani întregi în şicane epuizante, mobilizând toate nivelurile ierarhiei. Nu este rezultatul unui complot faptul că împăraţii noştri, unul după altul, s-au dovedit incapabili să înţeleagă evoluţia lumii şi să definească adevăratele priorităţi. Dacă ne-am fi păstrat puritatea şi forţa care ne-au fost insuflate odinioară de Sfântul Serghie din Radonej, nu ne-am mai teme de nici un complot din lume. Nu, nu putem spune în nici un caz că evreii au fost aceia care au „organizat“ revoluţiile din 1905 sau din 1917, după cum nu putem spune că este vorba de cutare sau cutare naţiune care le-a pus la cale. La fel, nici ruşii, nici ucrainenii, luaţi în ansamblul lor ca naţiuni, nu au fost cei care au organizat pogromurile.

Emigrarea evreilor din URSS a inaugurat, fără îndoială, o importantă mişcare cu valoare universală. Începutul Exodului marchează limita celor două secole în care evreii şi ruşii au trebuit să trăiască împreună. De aici înainte, orice evreu rus a căpătat posibilitatea de a hotărî singur dacă va trăi în Rusia sau în afara ei. Pe la mijlocul anilor ’80, libertatea de a emigra în Israel va fi deplină, nu va mai trebui să fie dusă vreo luptă pentru a o obţine.

Nimic din ce s-a petrecut în cursul acestor două secole cu evreii în Rusia – Zona de rezidenţă şi dispariţia ei progresivă, renaşterea, ridicarea până la culmile puterii ruse, noua opresiune, urmată de Exod – nu s-a datorat unor circumstanţe întâmplătoare la periferia Istoriei. Evreii şi-au încheiat ciclul răspândirii lor în jurul Mediteranei până în regiunile orientale ale Europei, apoi au început să se întoarcă pe pământurile de unde plecaseră. Acest ciclu şi modul în care el se încheie presupune o finalitate care scapă înţelegerii omeneşti. Urmaşilor noştri le revine, poate, sarcina de a o discerne şi de a-i afla sensul“.

În epoca vitezei, am început să preferăm sfaturile de sănătate din cărţi unei vizite la medic. E revoluţia self-health!

Se spune că dacă vrei ca un lucru să fie bine făcut, să îl faci tu însuţi. Şi zicerea aceasta se aplică în ultimii ani şi la îngrijirea sănătăţii noastre. Fie că am fost la un moment dat nemulţumiţi de serviciile medicale, fie că am considerat că unele afecţiuni sunt prea uşoare pentru a merita o programare la consultaţie, am ajuns în faţa unui raft de librărie şi ne-a atras un titlu ce recomanda cartea respectivă drept agendă medicală atotvindecătoare. Adăugăm întoarcerea noastră furios-găunoasă la eco, verde, natural, fără conservanţi şi ajungem la profilul cititorilor de cărţi de autovindecare. Apropo, e amuzant să auzi pledoarii despre ecologie de la o fumătoare înrăită sau de la un natural born driver, genul care sare în maşină chiar dacă se duce până la colţul străzii să îşi ia pâine. Eu recunosc că mă plasez la centru: îmi place să citesc despre tot felul de terapii, dar până la urmă, în afară de Reiki (care nu e o terapie), homeopatie şi puţin Bowtech, nu am experimentat nimic extravagant. Nici o terapie cu pietre, nici o programare neuro-mentală, nici o împachetare în alge bleu de Dunăre. Zilele trecute, într-o librărie, am fost frapată de cât de des apare cuvântul sănătos în titlurile cărţilor. E adevărat că trecem printr-o criză, trăim vremuri bolnave, dar cred că e supraevaluată nevoia publicului de a primi sfaturi sănătoase… de sănătate, pentru vindecare etc. Sau editorii duc lipsă de imaginaţie când vine vorba de titlurile unor astfel de cărţi. Mai degrabă amândouă. Cred că fiecare dintre aceste terapii alternative are mai multe şanse de promovare în cărţi cu titluri oneste, care să nu pedaleze prea mult pe atributele care sugerează aspiraţiile noastre de mai bine. Iată o selecţie a celor mai interesante cărţi de la raft, în această perioadă:

TU ŞI MEDICUL DIN TINE
Terapia CranioSacrală şi Eliberarea Soma­to­Emoţională
de Dr. John Upledger
240 pag. – 26 lei
Editura Herald

Cartea descrie aventura descoperirii unui nou sistem al corpului, craniosacral. Folosirea tehnicilor puse la punct de Dr. John Upledger, respectiv: terapia CranioSacrală, procedee avansate de Eliberare Soma­to­Emoţională şi Imaginea şi Dialogul Terapeutic, oferă oricărei persoane şansa de a realiza un potenţial nou pentru vindecare şi pentru îmbunătăţirea sănătăţii la toate nivelurile. Volumul conţine istoria experienţelor în dezvoltarea conceptelor legate de sistemul craniosacral şi modalităţile în care acest sistem a fost folosit în evaluarea şi tratarea paci­enţilor. Iniţial, terapia CranioSacrală a fost utilizată ca o modalitate adiţională, ce putea fi încorporată cu eficienţă în multe practici pentru sănătate, de la masaj la medicina dentară, de la medicina tradiţională la in­tegrarea corp‑minte. În viziunea autorului, utilizarea optimă a tehnicii CranioSacrale este ca terapie complementară, întrucât este o modalitate terapeutică independentă şi poate fi prac­ticată de o gamă largă de profesionişti din sănătate. Aplicarea intensivă şi integrată a tuturor procedeelor puse la punct de Dr. Upledger  prezintă un efect maxim în special în tulburările de stres post‑traumatic (tentativele de omor, viol, abuzuri ale cultelor satanice, bătăi etc.). Terapia Craniosacrală este folosită în prezent de către practicieni pentru a îmbunătăţi funcţionarea sistemului nervos central, a elimina efectele negative ale stresului, a întări rezistenţa la îmbolnăviri şi a spori sănătatea generală.

VINDECAREA ALTERNATIVĂ
de Christof Janicke şi Jorg Grunwald
736 pag. – 268.8 lei
Editura Mladinska

Volumul Vindecarea alternativă cuprinde o mulţime de sfaturi terapeutice, pentru tratarea a peste 200 de boli şi afecţiuni. Înţeleptele învăţături ale metodelor străvechi de tratament alături de cele mai noi descoperiri sunt folosite în prezentarea a 100 dintre cele mai importante terapii alternative. Rezultatul muncii a 18 medici, oameni de ştiinţă, scriitori, cercetători, tămăduitori, acest ghid de sănătate are ilustraţii şi fotografii elocvente. Graţie lor, ghidul este mai uşor de înţeles, are un aspect mai plăcut şi poate fi utilizat cu mai multă uşurinţă.

VEGETARIANA
Cea mai complexă carte de bucate vegetariene
Editura Mladinska
512 pag. – 236 lei

Un ghid complex al alimentelor integrale, cu peste 300 de reţete clasice şi originale. Cele mai multe dintre acestea sunt reţete simple şi rapide, realizate cu ingrediente proaspete, având şi sugestii pentru prepararea şi păstrarea lor. Vegetariana este un ghid informativ complex despre diversele fructe şi legume, seminţe, leguminoase, cereale şi produse lactate – pe scurt, alimentele de bază din cămara lacto-vegetarianului.

GHIDUL SĂNĂTĂŢII TALE
de Michael Van Straten
208 pag. – 44.9 lei
Litera Internaţional

şi

GHIDUL ALIMENTELOR SĂNĂTOASE
de Michael Van Straten
224 pag. – 44.9 lei
Litera Internaţional

Ghidul sănătăţii tale vă învaţă cum să aveţi grijă de sănătatea dvs. şi a familiei, într-un mod practic şi accesibil. Tratamentele medicinei convenţionale se îmbină cu străvechea utilizare a plentelor medicinale, dar şi cu remediile homeopatice sau cu subtila acţiune a aromaterapiei. Structurată în 10 capitole, în funcţie de diferitele sisteme ale corpului uman (cu un capitol dedicat bolilor copiilor), cartea vă propune tratamente simple, uşor de aplicat, lăsându-vă să alegeţi între medicina convenţională şi cea alternativă.

În Ghidul alimentelor sănătoase, specialistul în remedii naturale Michael van Straten vă ajută să eliminaţi unele probleme de sănătate prin cunoaşterea detaliată a efectelor pozitive pe care le poate avea nutriţia. Ceea ce ne trebuie din orice alimentaţie sănătoasă este energia, care se obţine prin consumul unei combinaţii de alimente cu proteine, grăsimi, carbohidraţi, vitamine şi minerale. Cu cât consumăm alimente mai variate, cu atât scade posibilitatea noastă de a avea deficienţe în vreuna dintre substanţele nutritive necesare organismului.

ÎNVAŢĂ SĂ TRĂIEŞTI SĂNĂTOS
de Valentín Fuster şi Josep Corbella
320 pag. – 47.50 lei
Editura Corint

Cartea Învaţă să trăieşti sănătos (scrisă de eminentul cardiolog Valentín Fuster în colaborare cu ziaristul Josep Corbella) cuprinde sfaturi de bază pentru îngrijirea sănătăţii şi îmbunătăţirea calităţii vieţii. Structurată astfel încât să poată fi citită de la început până la sfârşit precum o povestire, dar şi pentru a permite fiecărui cititor să înceapă cu acele capitole care îl interesează, cartea prezintă într-un limbaj accesibil ceea ce medicina cunoaşte astăzi despre problemele de sănătate care îi preocupă cel mai mult pe oameni: controlul greutăţii, alimentaţia ideală, colesterolul, activitatea fizică, tensiunea arterială, investigaţiile medicale, consumul de alcool, dependenţa de tutun, stresul, ba chiar implicaţiile tristeţii şi ale fericirii asupra sănătăţii. Învaţă să trăieşti sănătos este o carte despre sănătate care nu interzice nimic, care nu impune nimic şi care prezintă ultimele date ştiinţifice privind modalităţile de prevenire a afecţiunilor evitabile şi de întârziere a îmbătrânirii.

101 ALIMENTE CARE VĂ POT SALVA VIAŢA
de David Grotto
512 pag. – 36.95 lei
Editura Polirom

Natura ne pune la dispoziţie o varietate de plante benefice pentru sănătate. Bazată pe îndelungata experienţă de nutriţionist a autorului, lucrarea prezintă alimentele cele mai bogate în nutrienţi, antioxidanţi şi acizi graşi omega, fiind un ghid util pentru îmbunătăţirea dietei noastre zilnice. Fructele, legumele, condimentele, băuturile sunt ordonate alfabetic, pentru fiecare specificându-se originea, calităţile terapeutice, modul de depozitare şi oferindu-se sfaturi de preparare şi reţete de la maeştri bucătari. Anexele conţin un plan alimentar cu 2.000 de calorii pe zi, precum şi o listă a principalelor elemente nutritive.

Sirenele Bagdadului încheie trilogia semnată Yasmina Khadra, de romane histrionice şi tulburătoare despre fundamentalismul islamic. Aceste trei cărţi (celelalte două sunt Rândunelele din Kabul şi Atentatul) îşi datorează impactul în egală măsură realităţilor brutale pe care le cristalizează şi talentului narativ al autorului. Lui Khadra îi place să adopte perspectiva unei persoane naive care se vede obligată pe neaşteptate să înţeleagă războiul. Yasmina Khadra e pseudonimul feminin al unui fost ofiţer militar algerian, Mohammed Moulessehoul, care trăieşte în Franţa şi a cărui operă a fost tradusă cu pasiune în toată lumea.

În acest caz, naratorul naiv este un tânăr de vreo 20 de ani, care provine dintr-un sătuc irakian izolat, de unde a plecat pentru a-şi începe studiile universitare la Bagdad, ca să fie expediat ulterior acasă din cauza invaziei americane. La începutul romanului, protagonistul se află în Beirut, din motive care vor fi explicate în destul de mult timp. Mai întâi, autorul recurge la un flashback pentru a descrie deteriorarea vieţii din Kafr Karam în vreme de război şi o face pas cu pas şi atrocitate cu atrocitate. Deşi naratorul e încrezător şi descuiat la minte, se lasă convins de opiniile din sat, care sunt înverşunate, dar deloc neaşteptate. „Era un monstru, dar era monstrul nostru“, spune un personaj despre Saddam Hussein. „Iată ce-au făcut din ţara noastră: iadul pe pământ“, adaugă el. Un profesor de filosofie, care participă şi el la această discuţie din frizeria satului, adaugă că „lumea e condusă de forţe financiare internaţionale, pentru care pacea înseamnă concedieri“ şi că „îngenuncherea Irakului i-ar permite Israelului să domine Orientul Mijlociu“. În ceea ce priveşte speranţa în această regiune sumbră, „visurile nu mai au nici un rost când toate orizonturile sunt pustii“.

Sirenele Bagdadului, cu titlul său ambivalent, care se referă la farmecul oraşului şi la situaţia sa de criză, oferă ulterior ilustrări sumbre ale argumentelor sale ideologice. Băiatul nătâng al satului, „o fiinţă pură şi nevinovată, mai apropiat de Dumnezeu decât sfinţii“, e secerat de nişte soldaţi americani imbecili, unul dintre ei făcând literalmente spume la gură. O nuntă veselă în sat („în sfârşit puteam să aşteptăm cu nerăbdare un eveniment fericit care ar fi compensat deşertăciunea cronică a vieţii de zi cu zi!“) devine o baie de sânge după explozia unui proiectil. „Şi apoi, într-o noapte, cerul s-a prăbuşit din nou peste mine“, îi spune tânărul irakian cititorului. În cea mai monstruoasă atrocitate dintre toate, protagonistul e silit să-şi vadă tatăl lipsit de ajutor şi pe jumătate dezbrăcat după un raid efectuat de „acei cowboys behăitori şi idioţi“ – un grup infanterişti violenţi. „Acea imagine era marginea prăpastiei“, scrie el despre momentul când e nevoit să se uite la organele genitale ale tatălui său. „Şi, dincolo de ea nu mai exista decât vidul infinit, o cădere nesfârşită, neantul“. Drept urmare, „am fost absorbit de tornadă şi azvârlit dintr-un tumult într-altul, prins într-un coşmar adevărat ca un somnambul atacat de strigoi“. Şi: „Am deschis gura, dar sunetul care mi-a ieşit printre buze părea mai degrabă horcăitul de moarte al unui animal sălbatic“.

Efectul cumulat al acestor evenimente îl transformă pe narator într-un automat amorţit, dar totuşi melodramatic, gata să fie folosit de forţele terorismului şi ale răzbunării. „Ce tranziţie uşoară!“, îşi spune el. „Ieri eram un băiat ascultător şi bine crescut, iar azi m-am trezit cu o furie de nestins înfiptă adânc în propria-mi carne“. Acea furie devine „tot ce mi-a mai rămas în această viaţă falsă, nedreaptă, stearpă şi crudă“. Ajunge să creadă că „oamenii sunt fraţi de cruce jalnici şi meschini ai lui Sisif, creaţi pentru suferinţă; vocaţia lor e să îndure viaţa până la sosirea morţii“. Acea ultimă răbufnire oferă cel puţin o anumită idee despre motivul pentru care autorul e comparat uneori cu Camus.

Deşi îşi împinge protagonistul către transformarea într-un pion de genul celui din Candidatul manciurian în jocul teroriştilor, restul romanului e destul de stângaci realizat. Autorul nu consideră că „Rămas bun, Maarwan! Ne vom revedea în ceruri“ e un adio destul de explicit, aşa că naratorul trebuie să clarifice faptul că Maarwan e un terorist sinucigaş. Jumătatea din această carte care are de-a face cu terorismul oferă o ilustrare viscerală a diferenţei dintre suspans şi surpriză. Iată suspansul: Sirenele Bagdadului e exasperant în ciuda verbiajului excesiv. Dovedeşte un adevărat avânt atunci când îşi împinge personajul principal către „cea mai importantă misiune revoluţionară asumată de când omul s-a ridicat să umble pe două picioare!“ Dar romanul rămâne, în fond, destul de previzibil până când o întorsătură finală îi afectează efectul. Detaliile ca de documentar ale poveştii prezintă ilustrări prea familiare şi credibile ale faptelor şi vorbelor teroriştilor adevăraţi. Dacă Rândunelele din Kabul rămâne cartea cea mai tulburătoare şi mai creativă din această trilogie, Atentatul pare de-acum cea mai artificială şi didactică. Sirenele Bagdadului se încadrează undeva la mijloc, cu un fir narativ neşlefuit care ascunde o pasiune reală. Autorul percepe cu subtilitate disperarea, furia şi batjocorirea irakienilor, chiar şi atunci când manipulează postura ideologică a cărţii pentru a reflecta puncte de vedere diferite. În cele din urmă, această poveste cu morală proprie seamănă mai degrabă cu realitatea istorică.

SIRENELE BAGDADULUI
de Yasmina Khadra
296 pag. – 29 lei
Editura Trei

Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 26 aprilie 2007 al The New York Times Book Review

Confesiuni surprinzătoare şi secrete ale lumii afacerilor, dezvăluite de autorii cărţilor de la Publica.

Confesiunile unui bancher toxic
de Cresus

Companiile americane cheltuiesc pe marketing mai mulţi bani (235 de miliarde de dolari pe an) decât întreg PIB-ul Mexicului. Şi totuşi, consumatorii acordă mereu mai puţină atenţie publicităţii. Şaizeci şi trei la sută din noi deja ocolim reclamele, iar noua tehnologie (gen TiVo şi opţiunile de blocare a pop-up-urilor de pe Internet) face tot mai simplă evitarea mesajelor de marketing. Cum puteţi obţine rezultate mai bune din marketingul pe care îl faceţi? Hughes prezintă ghidul suprem în a înţelege cel mai fierbinte subiect din marketingul contemporan – generarea publicităţii pe bază de rumoare – o artă despre care mulţi vorbesc şi pe care puţini o înţeleg cu adevărat. În cartea de faţă, el îşi valorifică experienţa proprie, ca director şi consultant, dar pune în valoare şi istorii inedite despre câteva produse şi mărci ale timpului nostru care s-au dovedit redutabile generatoare de rumoare. Indiferent dacă sunteţi proprietarul unei firme mici sau directorul unei mari corporaţii, dumneavoastră trebuie să ştiţi cum să obţineţi de zece ori mai mult efect din fiecare dolar de marketing pe care-l cheltuiţi. Buzzmarketing vă pune la dispoziţie cele şase secrete ale reuşitei, pentru a-i determina pe oameni să vorbească despre produsul sau serviciul dumneavoastră, precum şi o sumedenie de istorii captivante pentru ilustrarea lor. Autorul este un fost director al unei mari bănci franceze, care a ales să rămână anonim din raţiuni evidente.

Superclass – Elita globală a puterii şi lumea sa
de David Rothkopf

Cine are capacitatea de a influenţa permanent vieţile a milioane de oameni de pe întreg globul? David Rothkopf a identificat aproximativ 6.000 de astfel de persoane. Printre ei sunt șefi de state, generali, feţe bisericești, vedete rock, dar marea majoritate sunt oameni de afaceri, din toate regiunile geografice: 33% din Asia-Pacific, 21% din America de Nord, 28% din Europa, 12% din America Latină și 5% din Africa. Criteriile folosite pentru a selecta membrii elitei sunt complicate, dar nu acestea contează. Contează cum această elită conduce guverne, corporaţii, mijloace de informare în masă, religii, organizaţii teroriste. Contează cum reușesc ei să ne controleze prezentul și să ne configureze viitorul. Redactată pe baza a numeroase interviuri realizate în exclusivitate și pe o relatare generoasă și originală, Superclass dezvăluie o societate privilegiată, cu care mulţi dintre noi nu suntem familiarizaţi, deși membrii acesteia și acţiunile lor ne afectează vieţile în mod fundamental. Cartea analizează în profunzime legăturile dintre comunităţile globale ale liderilor care controlează cea mai mare parte a averii planetei. Ea reprezintă o examinare originală a tendinţelor din interiorul Superclasei, tendinţe care ne schimbă politicile, ne transformă instituţiile și modelează lumea în care trăim. Consultant și profesor, David Rothkopf  este preocupat de globalizare pe care o urmărește în diverse zone ale economiei: pe pieţele emergente, în politicile comerciale sau reforme. În prezent este președinte și CEO al Garten Rothkopf, o firmă de consultanţă specializată în investiţii și gestiunea riscului pe pieţele emergente, și cercetător invitat la Fundaţia Carnegie pentru Pace Internaţională.

În căutarea inaccesibilului, Proust ne-a dăruit o cronică extraordinar de detaliată a dorinţei ca explorare, a suferinţei ca ştiinţă.

Citim cu frenezie detlit, chicklit, manlit şi alte …lit. Ne întoarcem sfios către poezie, care ne-a intimidat dintotdeauna, însă, paradoxal, ne atrage permanent. Oscilăm între Gellu Naum şi Emil Brumaru. Ba ne place, ba nu ne place Mircea Cărtărescu, suntem reticenţi în a citi romanele tinerilor autori şi punem prea repede etichete. Eu cred că  e vremea să ne întoarcem puţin la clasici, ca să ne redobândim bunele obiceiuri de citit. Vă recomand Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut. Dacă aş fi o twitteriţă, mesajul meu ar fi acesta: marcelproust: în dimineaţa de 1 ianuarie 1909 a muşcat o madlenă înmuiată în ceai, care i-a declanşat un val copleşitor de amintiri din copilărie. Dar pentru că aici am loc berechet, o să încerc să vă conving că merită citit sau recitit. Eu l-am citit în liceu şi mi s-a părut greoi şi pedant. L-am reluat recent şi mi se pare minunat, nu doar pentru că îmi confirmă teoria că sunt cărţi care trebuie citite la o anumită vârstă, ci şi pentru că e cu totul altceva faţă de autorii contemporani.

ÎN CĂUTAREA TIMPULUI PIERDUT - volumele 1 - 6 - Marcel Proust - Editura Leda - 150 lei

Valul copleşitor de amintiri care joacă un rol important în toate scrierile memorialistice este, în opera lui Proust, un tsunami tragic şi duios care te acoperă până la sufocare. Nu doar că trăieşte pentru temps perdus, le transformă într-un carusel ameţitor din care nu mai poate coborî şi este forţat să retrăiască permanent stări extreme şi sentimente contradictorii.

Opera lui a fost tradusă în România de către Radu Cioculescu. Munca fenomenală i-a fost întreruptă de arestarea din perioada 1941 – 1942 şi apoi de lunga detenţie începută în 1947, care l-a dus către moarte, în 1961. Volumele nerevizuite de el au fost îngrijite de soţia sa, Eugenia Cioculescu şi le puteţi savura – pe toate –  în ediţia publicată acum de editura Leda. Între 1947 şi 1965 numele lui Marcel Proust a figurat printre autorii trecuţi la index, iar cărţile lui au fost mutate în fondul secret. După 1969 s-a dovedit a fi un autor inofensiv pentru doctrina comunistă, dar un deliciu pentru cititori. Mihai Zamfir spunea în 1976: „Iar astăzi, în condiţiile modernizării supraindividuale, când personalitatea este forţată să dispară progresiv în masa dirijată, sporeşte tot mai mult actualitatea acestui romancier ce a oferit cititorului singurul domeniu pe care nici o autoritate exterioară nu-l poate aliena – universul intim al fiecăruia“. Observaţia emisă în urmă cu 33 de ani este perfect valabilă şi acum. Şi dacă până anul trecut tot dădeam vina pe programul încărcat şi pe multele obligaţii sociale de onorat, cred că anul acesta ne relaxăm un pic, cu toţii. Acesta este marele avantaj – şi poate singurul – al unei crize financiare mondiale: ne obligă să ne întoarcem spre noi, să ne privim mai atent în oglindă şi să ne prioritizăm nevoile fără să acordăm un loc privilegiat materialului. Şi cred că lectura a fost până recent pe lista lucrurilor de făcut în timpul liber care nu mai apărea în agendele multora dintre noi.

Aşadar, să ne întoarcem la Proust. Romanul de 3200 de pagini, care a fost numit de unii critici opera unui diletant nevrotic şi răsfăţat, a devenit reperul modernismului, depăşind creaţii semnate de James Joyce sau Thomas Mann. Proust a glisat dinspre avangardă spre mainstream, în încercarea de a găsi răspunsuri unor chestiuni importante pentru cultura umană – în ce măsură ne modelează copilăria percepţiile de la maturitate, dezamăgirea socială, obsesia sexuală, sadomasochismul, gelozia posesivă, hăţişurile memoriei şi modurile în care toate aceste converg spre o pasionantă călătorie pentru dobândirea cunoştinţelor. Proust este un impresionist, Proust se iubeşte pe sine la modul capricios şi morbid. Succesiunea sa existenţială este compusă din momente izolate, care au sens doar în interpretare proustiană. Însă de aici e o cale lungă şi uşor exaltată pentru a-l transforma într-un pionier al cerebralităţii  – Proust Was a Neuroscientist de Jonah Lehrer – sau într-un autor de literatură automotivaţională  – How Proust Can Change Your Life de Alain de Botton, ori chiar un gurmand care vă poate recomanda un meniu select – Dining with Marcel Proust de Shirley King). Nu neg că poate aceste scrieri i-au mai adus lui Proust nişte cititori, însă demersul primordial cred că ar trebui să rămână îndemnul pur la lectură, nu extrase adunate sub un titlu comercial şi superficial de genul „How To Suffer Successfully“ (din How Proust Can Change Your Life). În căutarea inaccesibilului, Proust ne-a dăruit o cronică extraordinar de detaliată a dorinţei ca explorare, a suferinţei ca ştiinţă. Este modern nu la suprafaţă, ci în profunzime. Veţi învăţa multe lucruri direct de la el, fără a fi nevoiţi să apelaţi la surogate literare. Şi la finalul lecturii veţi descoperi că Proust estetul va fi învins în faţa cititorului de Proust angoasatul din dragoste şi din cauza pornirilor nestăpânite.

Toate personajele sunt cântăreţi de operă, alcătuind un trio erotic care trăieşte după libret, scoţându-i însă în evidenţă toate paradoxurile.

Un cântăreţ de operă e un bărbat care – în nenumărate seri din viaţa lui – moare cântând. Cu machiajul şiroind pe faţă, cu ochii ieşiţi din orbite, cu muşchii feţei contorsionaţi, cu coardele vocale gata să plesnească. Arta lui e riscantă, pentru că tragicul o poate vira oricând spre grotesc, iar sublimul poate avea o respiraţie urât mirositoare de ridicol. Un asemenea om se află la adăpostul convenţiei, dar este şi victima ei. Iar în acest sens, toate personajele lui Javier Marías din Bărbatul sentimental (Editura Univers) sunt cântăreţi de operă, alcătuind un trio erotic care trăieşte după libret, scoţându-i însă în evidenţă toate paradoxurile.

Javier MARIAS - Foto de © Basso Cannarsa

Cântăreţul de operă aflat în plină afirmare pe scenele lumii este chiar personajul care povesteşte, un personaj cu orgoliile şi timidităţile, cu sincerităţile şi ipocriziile lui. El vrea să împărtăşească cititorului şi ,,ceea ce s-a întâmplat, şi visul despre ceea ce s-a întâmplat”, refuzând să mai separe în chip artificial viaţa diurnă de inconştient – motiv pentru care renunţă la micul dejun, un adevărat hotar simbolic. Nu e deloc întâmplător că povestirea se termină cu un alt mic dejun, la care bărbatul trădat, un potent bancher din Flandra, bea aproximativ patru ceşti de cafea, încercând cu disperare să obţină efectul invers, să ţină cele două lumi perfect etanşe, pentru ca ,,imperiul somnului” să nu se răzbune. Femeia dintre ei se numeşte Natalia Manur – niciodată Natalia, ci mereu în conjuncţie cu numele soţului, căruia îi aparţine ca un obiect, căci a semnat un pact cu diavolul: ca să-şi salveze tatăl de la faliment şi, probabil, de la sinucidere, s-a măritat cu bancherul. O slăbiciune atrage după sine o alta. Timp de cincisprezece ani, Natalia Manur şi-a plătit datoria, neavând drept companie decât un însoţitor plătit, ipocrit şi duplicitar, care la rândul lui îşi aşteaptă permanent cumpărătorul. Pentru că orice triunghi amoros se va transforma până la sfârşit în cerc (vicios), chiar dacă pleacă în direcţii opuse, cântăreţul de operă şi bancherul cu ochii oţeliţi ajung în acelaşi punct. O pierd pe femeia pe care o iubesc. Mâna în penumbră a unuia, care poate aduce autoanihilarea ca odihnă, devine mâna în penumbră a celuilalt. Într-un triunghi amoros sunt multe reguli, dar nici una privind numărul celor care până la sfârşit trebuie să moară.

Pe o veche schemă a iubirii curteneşti în care apare, foarte devreme în istoria lui, triunghiul amoros, cavalerul trebuie să treacă prin multe încercări ca să fie demn de mâna domniţei, încercări orchestrate chiar de senior, căci rolul de uzurpator nu e pentru fitecine. La fel se întâmplă şi cu cântăreţul de operă al lui Marías. După o copilărie aproape dickens-iană, el reuşeşte să răzbată în lumea muzicii, începe să aibă succes, dar viaţa lui este o serie de repetiţii şi de camere de hotel goale. A devenit specialist în oraşe ca stări de spirit: oraşele englezeşti sunt ,,cele mai rele de pe pământ, cele mai plăpânde şi mai ostile”; oraşele elveţiene sunt măcar ,,curate, liniştite şi lasă loc imaginaţiei prin simplul fapt de a nu spune nimic”; Madridul este însă cel mai detestabil dintre toate, ,,pare grăbit să spună totul, ca şi cum ar fi conştient că singura sa posibilitate de a cuceri călătorul constă în confuzie şi vehemenţă fără limite”. Ca să se apropie de Natalia Manur, cântăreţul trebuie să treacă de Cerberul corupt Dato (periculos pentru că este corupt pe toate liniile, se poate vinde la nesfârşit), de prostituata grăbit-blazată Claudina şi, mai ales, de soţul hârşit în acest joc, în acest turnir, în acest agon în care nici un pretendent nu a fost până acum demn de rolul cavalerului uzurpator. Cum reuşeşte cântăreţul de operă – care îl preferă pe Verdi lui Wagner, căci nu caută originalitatea cu orice preţ – să uzurpe căsnicia bancherului aparent intangibil rămâne un mister. Ca, de altfel, toată idila lui cu Natalia Manur, toată desfăşurarea acestei poveşti de dragoste, în afară de începutul şi de sfârşitul ei, ca şi cum miezul nu ar avea nici o importanţă.

De altfel, pentru Javier Marías, chiar nu are nici o importanţă. În povestirea lui, dragostea nu se trăieşte, ea se presimte, se adulmecă în aer, se rememorează, se proiectează. Este fie anticipare, fie evocare. Dintre cei doi bărbaţi, în chip uimitor, cel sentimental nu e artistul. Pentru că el a pierdut ceva ce cunoaşte, imaginaţia lui nu mai poate suplini foarte multe şi intuim că, la un moment dat, femeia iubită i-ar fi revelat totul pentru ca de fapt să nu-i mai spună nimic, precum Madridul, oraşul extrovertit pe care îl detestă atât de tare, fiindcă nu mai lasă loc invenţiei. Manur, pe de altă parte, a pierdut ceva ce n-a avut niciodată, iar loialitatea lui supremă se îndreaptă spre un câmp al posibilităţilor pe care ar fi vrut să-l păstreze mereu deschis. Artistul e, în cele din urmă, realist, rece şi pragmatic. Bancherul e sentimental (a se citi peiorativ, dar nu în sensul de ,,dulceag”, ci de ,,autodistructiv”), desprins de realitate, hotărât să-şi facă iluzii sau să moară. Iar Natalia Manur e doar un nume, un obiect de marcă, un pretext. Ea nu are replici, nu are voce, este creaţia exclusivă a celor doi bărbaţi care se duelează, de fapt, în aparenţe.

Bărbatul sentimental este o povestire clasică, dar cu personaje moderne, ca o nuvelă de Henry James pe care cineva ar grefa personaje din Almodóvar. Combinaţia este exotică, frazele lui Marías absolut spectaculoase, tentaculare, decorticând fiecare înţeles. În final, rezultatul este o proză bogată, ritmică, atât de subtilă, încât nici o imagine nu poate rămâne epidermică. Bonus: Romanul a fost scris în 1986, dar – exceptând menţiunea câtorva mărci – pare a fi fost scris oricând între 1900 şi 2009. S-ar părea că Bărbatul sentimental nu are vârstă.

BĂRBATUL SENTIMENTAL
de Javier Marías
160 pag. Editura Univers. 19 lei

În acest roman de debut, ficţiunea închide ochii în faţa realităţii: Katherine Taylor este eroina lui, dar şi autoarea care a scris această poveste dulce-amăruie şi totuşi amuzantă despre maturizare, cu un simţ infailibil al bucuriilor şi neplăcerilor unei generaţii.

de ELISSA SCHAPPELL

CUM SĂ SPUI ADIO - Katherine Taylor - Editura Leda - 360 pag. - 39.90 lei

Fără îndoială că scriitoarea Taylor a scris toate acestea cu intenţia de a fi citite ca o satiră. Însă cele mai multe pasaje amuzante sunt adesea tangenţiale, nu fac povestea să progreseze şi nici nu pun în lumină mai puternică un personaj cu potenţial, precum Katherine Taylor. Romanul ar fi fost cu siguranţă remarcabil dacă Taylor ar fi dezvoltat intrigile secundare introduse din când în când: depresia serioasă a mamei sale, abuzul comis de mătuşa sa asupra verişoarei ei adolescente, tumoarea pe creier a celei mai bune prietenei – necazuri care par să treacă pe lângă ea fără să o afecteze.

_____________________________________

Elissa Schappell este editorul revistei Tin House, colaboratoare a Vanity Fair şi autoarea romanului „Use Me“. Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 15 iulie 2007 a The New York Times Book Review.