Una dintre marile noastre probleme nu e adevărul, ci cântărirea celui care îl exprimă.

Uneori, o relatare simplă, o poveste a vieții cuiva poate însemna mai mult decât zeci de volume de cercetări academice asupra unui fenomen social. E fascinant și amuzant, în aceeași măsură, să vezi cum simplitatea și directețea unei povești aruncă mai multă lumină asupra realității decât lungi și sofisticate înșiruiri de hermeneutici și determinisme. Asta nu înseamnă, bineînțeles, că toate cărțile de teorie, toate studiile și analizele ar trebui aruncate la gunoi. Există însă acest minunat paradox al simplității, care reușește, suveran uneori, să surclaseze cele mai dantelate arhitecturi ale unor cercetări teoretice. Poate părea ușor trivial, dar eficacitatea mărturiei unui om obişnuit seamănă cu celebra situație din bancul în care un cioban doboară la pămînt, cu seninătate gospodărească, dintr-o lovitură „din fundul curții“, un practicant asiduu de arte marțiale.

Sigur că nu orice poveste de pe lumea asta are forța păliturii crâncene. La fel de bine cum nu oricare cimilitură conține potențialul dărâmării unor ani de toceală, documentare, sistematizare și interpretare a unor date. Căderea în extrema empiristă e cel puțin la fel de ridicolă ca alunecarea în academismul patologic. Dar, uneori, în afara oricărei reguli, ignorând orice algoritm și ironizând orice explicație, apare din neant, aproape miraculos, câte o poveste cu un caracter atât de exemplar, încât, măcar pentru o vreme, ai senzația că…s-a făcut dimineață. E, într-un anume fel, ca în cazurile complicate în care polițiștii geniali, legiștii, specialiștii în probe ADN, psihologii și clarvăzătorii rămân perplecși în fața mărturiei târzii a unei băbuțe, care a văzut întâmplător, de la geamul locuinței sale, un amănunt esențial.

Gheorghe Florescu s-a născut în 1944, în timpul unui bombardament american asupra Bucureștiului. Și-a trăit copilăria în timp ce comunismul ecloza și scotea căpșorul să  vadă ce e de halit împrejur, adolescența în timpul în care egalitarismul își desăvârșea victoria la orașe și sate, maturitatea în plină epocă de aur a victoriilor poporului muncitor, și își trăiește bătrînețea într-o democrație care păstrează, în poziții minunate, foști activiști de partid și ofițeri de Securitate. A lucrat la Agenția Națională de Importuri. S-a descurcat, s-a fofilat, a driblat sistemul cum s-a priceput el mai bine. Până la un moment dat, când a devenit un personaj important, care vehicula cantități incredibile de marfă și sume de bani amețitoare. Totul într-un cvasianonimat stupefiant, din poziția de rotiță a sistemului.

Confesiunile unui cafegiu, volumul de memorii semnat de Gheorghe Florescu e una dintre cele mai spectaculoase povești din perioada comunistă a României. Într-un anumit fel, această carte spune ceva esențial despre natura sistemului, într-un mod radical diferit de memoriile din închisoare ale deținuților politici. Și se poziționează cu totul altfel decât zeci și sute de articole și studii, decât o mulțime de volume care analizează o întreagă perioadă din istoria acestei țări. În vreme ce memoriile celor care au suferit în închisorile comuniste produc lacrimi de compasiune, admirație și respect profund pentru cei care au depășit orori greu de imaginat, amintirile lui Gheorghe Florescu vin din lumea vastă a complicității cu sistemul. Din cărțile deținuților politici, din mărturiile celor care au avut de suferit de pe urma sistemului comunist, aflăm la ce abuzuri asupra individului se putea deda democrația muncitorească. Din Confesiunile unui cafegiu aflăm date esențiale despre resorturile pe care s-a bazat supraviețuirea sistemului. Amintirile celor închiși în lagărele comuniste vorbesc despre puterea unor oameni de a rezista, despre speranță și despre Divinitate. Memoriile lui Gheorghe Florescu vorbesc despre lumea din afara închisorilor, despre lașitate, frică, oportunism, ipocrizie, dar mai ales despre o lume care a acceptat sistemul, și care a învățat să respire în ritmul pe care îl impunea noua ordine.

Sună incredibil, fabulos, suprarealist, dar în vremea în care teroarea egalitaristă nivela societatea românească după bunul plac, în inima sistemului comunist de la noi răsăreau milionari în dolari, mărfurile occidentale defilau în cantități industriale prin depozite, iar unii compatrioți trăiau într-o Românie paralelă. O lume pe care regimul o tolera, și la ale cărei excese răspundea cu un zâmbet complice. Gheorghe Florescu este unul dintre cei care au reușit să pătrundă în lumea asta, să o cunoască în profunzime și să profite de avantajele pe care le oferea. Dimensiunea experienței sale se transformă într-o poveste exemplară, care așază o mulțime de nuanțe între albul și negrul cu care ne-am obișnuit în ultimii 20 de ani. Acest volum nu este un portret teoretic al ideologiei comuniste, ci descrierea simplă a unei părți consistente din păienjenișul uman al unei epoci. Zeci și sute de personaje reale care trăiesc într-o țară aflată mai întâi sub ocupație sovietică, iar apoi, în mod paradoxal, sub ocupația propriului popor.

La magazinul de cafea din Hristo Botev 10, unde Gheorghe Florescu era gestionar, se întâlnea o bună parte din boema bucureșteană. Poeți, actori, scriitori, regizori, cu toții găseau un spațiu sigur, în care se putea discuta, dar și un loc de unde își făceau aprovizionarea cu mărfuri pe care nu le găseai în alte magazine. Tot acolo, în spiritul marilor paradoxuri pe care societatea românească le-a oferit în istoria recentă, se adunau și mari activiști de partid, alături de ofițeri de la vârful ierarhiei securiste. Gheorghe Florescu devenise, în felul acesta, un personaj celebru al capitalei și unul dintre cei mai bine informați cetățeni ai republicii socialiste. O bună parte din ce a văzut în acei ani se găsește în Confesiunile unui cafegiu. Acesta e și motivul principal pentru care cartea lui Florescu e una foarte incomodă. Multe dintre personajele sale sunt în viață, unii pensionari onorabili, alții ocupând și acum poziții importante în complicatele alcătuiri ale lumii noastre postcomuniste.

Capitolele dedicate vechiului București, ca și fragmentele care se referă la Revoluție, la diferitele tabere din interiorul Securității, sau la perioada în care Gheorghe Florescu a fost închis pentru delapidare sunt, la rândul lor, foarte spectaculoase. E destul de deranjant însă felul în care, în mult prea multe rânduri, autorul Confesiunilor se disculpă, încercând să-și creeze o imagine diferită de cea a unuia care a avut o relație de complicitate cu regimul comunist. Frecvența și vehemența acestor disculpări creează un soi de suspiciune care pune în umbră exact ceea ce autorul ar vrea să iasă în evidență. În plus, la finalul cărții, într-un mod ușor ridicol, autorul vrea cu orice chip să aflăm, fără să ne spună direct, faptul că domnia sa e mason. Din nefericire, micile accese teribiliste, pierderile în amănunte nesemnificative și momentele de joacă de-a scriitorul sunt tot atâtea pietre de moară legate de corpul unei cărți care, altminteri, spune enorm. În felul acesta, o mare parte a atenției se direcționează spre autor, nu spre ceea ce reușește să povestească. E drept, Confesiunile nu sunt opera unui scriitor și nu se pot bucura de platforma stilistică a unui meseriaș într-ale scrisului. Însă cel care trece peste bețele pe care Gheorghe Florescu și le bagă singur în roată poate descoperi chipul fabulos al lumii din care unii dintre noi ne încăpățînăm să credem că am ieșit. Și mai descoperă (pentru a câta oară?) că una dintre marile noastre probleme nu e adevărul, ci cântărirea celui care îl exprimă.

____________________
Cătălin Ștefănescu, realizatorul emisiunii Garantat 100% de la TVR, este colaborator frecvent al ediţiei în limba română a The New York Times Book Review.

Mitul este aruncat, după un proces sumar, în fața plutonului de execuție al raționalismului.

O SCURTĂ ISTORIE A MITULUI
de Karen Armstrong
169 pag.
Editura Leda
29.90 lei

Autoarea e cunoscută prin câteva cărți în care studiază religiile, cel puțin două dintre ele bucurându-se de mare succes și de traduceri în mai multe limbi. Fostă călugăriță, vreme de șapte ani, într-un ordin catolic, Karen Armstrong se aruncă asupra istoriei mitului, cu un curaj lăudabil, dar nu suficient pentru a face din volumul de față o cercetare serioasă. Pe de altă parte, nu știu cum se face, dar autoarea parcă a plecat să-l caute pe Dumnezeu, iar în al nouălea cer al extazului mistic a avut revelația de a-l descoperi pe Marx. Totul e de un mecanicism aiuritor, o îngrămădeală de nume și date care pot impresiona, eventual, prin cantitatea materialului abordat. Secole și milenii expediate din încheietură, teorii survolate lejer, sentințe absolute. E drept, la nivelul strict al informației, Scurta istorie a mitului poate fi o lectură interesantă. Dar sunt o sumedenie de alte cărți care fac treaba asta mult mai bine. Și chiar dacă a scris o carte despre Islam, publicată într-un moment sensibil, în 2000, urmată, în 2006, de o carte despre profetul Mahomed, chiar dacă practică un lăudabil discurs ecumenic, pacifist și constructiv, Karen Armstrong nu-și poate converti bunele intenții în valoare pentru absolut tot ceea ce scrie.

Ei bine, Scurta istorie a mitului merge cam în ritmul ăsta. Mai tot timpul cu seturi de judecăți ultime, printre care mai scapă, cine știe cum, câte o inexplicabilă metaforă. Niciodată vreo îndoială. Nici cel mai mic dubiu. Ba mai dai, la un moment dat, și peste formulări care-ți lățesc gura până la urechi, ca… „saga Upanișadelor“, pentru a cădea definitiv în stupefacție totală, în fața următorului fragment: „…și cu dramaturgii tragici din secolul al cincilea, Socrate(…), Platon(…), și Aristotel(…)“. No comment. Evocarea a sute de personaje și referințe bibliografice, alături de exprimări de-a dreptul ridicole uneori, dau naștere unei cărți bizare, în care haosul vrea să pară discurs ultraarticulat. Mitul este aruncat, după un proces sumar, în fața plutonului de execuție al raționalismului. Iar analiza complexității sale se rezolvă în doi timpi și trei mișcări, în paralel cu istoria dez-vrăjirii. Adevărul e că titlul cărții te avertizează. E o scurtă istorie. Iar după ce o citești, rămâi cam ca într-un celebru banc. Și-ți vine să spui, conservator și retrograd, că nici cercetătorii nu mai sunt ce-au fost odată.

______________________________________________

Cătălin Ştefănescu este colaborator frecvent al Book Review.

Ierusalim
de Gonçalo M. Tavares
Traducere din portugheză de Micaela Ghițescu
222 pag.
Humanitas Fiction
Colecția Raftul Denisei
24 lei

Romanul lui Tavares are o scriitură izvorâtă parcă dintr-o ferocitate a stilului. Adevărul e că poți să spui orice, în afară de faptul că tânărul portughez ar scrie prost. Dimpotrivă.

Iar tu, biet cititor, ar cam trebui să subscrii la toată treaba asta, dacă nu vrei să fii ridicol. E ca un fel de șah-mat, fără ca tu să fi apucat să muți nici măcar o piesă. Iar în situație de mat fiind, dacă te mai și gândești să mârâi, sau să bombăni ceva la adresa cărții, atunci riști să cazi în ridicolul absolut. Însă toate astea nu sunt valabile decât în cazul în care te lași prins în mrejele de fado ale acestei „discrete” conspirații lusitane, în solemnitatea acestui verdict cu aer testamentar, pe care Saramago, un scriitor cu adevărat mare, îl izbește de masă, întru menținerea unui portughez la vârful categoriei super-greilor. Pe de altă parte, să nu dramatizăm. Cititor naiv fiind, chiar și împătimit de opera excepțională a lui Saramago, poți să te faci că plouă un pic, să nu citești coperta a patra, și să-l lași pe tânărul scriitor portughez cu înaltă protecție să facă tot ce poate, pentru a te seduce, fără ajutoare din partea cavaleriei.

Ierusalim, romanul lui Gonçalo M. Tavares, e o carte care-ți dă mult de lucru. Nu e, nici pe departe, ceea ce s-ar chema o „lectură lejeră”. Ai de ținut minte personaje și situații care plutesc în ape textuale diferite. Toate se unesc în același loc, la un moment dat, dar nu ți se dă nici un toiag al lui Moise să le desparți și să treci printre ele. Ai de muncit serios ca să ajungi în estuar. Și totul începe de la Ernst, care vrea să se arunce de la fereastră, și de la Mylia, care vrea, cu orice chip, la 5 dimineața, să intre într-o biserică. O biserică închisă ca o prăvălie. Un loc unde oamenii i-au făcut lui Dumnezeu program orar. Ei bine, momentan e închis. Deși e grav bolnavă și disperată, Mylia nu reușește să convingă paznicul adormit al bisericii. Va trebui să vină în orele de program. Cu ultimele forțe, găsește un telefon public de la care formează un număr. Sunetul repetat de paisprezece ori, al telefonului de la capătul celălalt al firului, îl face pe Ernst să renunțe la a se arunca de la fereastră, și să răspundă. Fiecare personaj gândește sau face un anumit lucru, într-un anumit loc și la un anumit moment, fără să știe că un gest, un cuvânt, un gând, vor reverbera mult dincolo de autorul lor, pentru a se întoarce, ca niște unde amplificate, după un timp, chiar în locul de unde au plecat. Hinnerk Obst e bântuit de o frică profundă și poartă mereu asupra sa un pistol. Copilul Kaas e devorat de neputița de a rosti normal cuvintele și de complexul subțirimii neverosimile a propriilor picioare. Mylia e grav bolnavă în trup și în spirit. Ernst e schizofrenic, și împreună cu Mylia suferă coșmarul unei internări într-un ospiciu, coșmar care continuă obsesiv și după plecarea din acel loc. Toate personajele vor să spună ceva, să strige, să explice, să ceară ajutor, dar nu pot. Trăirile lor interioare sunt atât de pregnante, fricile și angoasele lor sunt atât de intense, încât zguduie echilibrele realității și tulbură existența vizibilă, ca niște cutremure, ca niște furtuni nevăzute, venite din alte lumi. Frica, obsesia, durerea, disperarea prăbușirii în sine și, în cele din urmă, oroarea, construiesc un soi de zid în jurul unor oameni, care umblă ca niște umbre în lumea reală, dar trăiesc, de fapt, într-un purgatoriu paralel cu realitatea.

Printre toate umbrele astea, doctorul Theodor Busbeck e adâncit în studiu. Citește enorm, examinează istoria umanității de la începuturi, privește cu atenție la cele mai mici detalii ale marilor războaie, compară date și le ordonează meticulos în fișe de lectură. E în căutarea unei formule matematice a ororii: „Aș vrea ca din studiul meu să rezulte un grafic – un singur grafic care să rezume, care să permită stabilirea unei relații între timp și oroare. Să înțeleg dacă oroarea scade de-a lungul secolelor sau crește. Dacă e stabilă”. Doctorul Busbeck, om de știință cu mare reputație, spre deosebire de toți colegii săi, are o idee cu totul originală, extrem de personală, despre starea de sănătate a oamenilor: „Omul sănătos vrea să-l întâlnească pe Dumnezeu (… ). O spunea nu numai în conversații particulare cu colegii, o spunea și la conferințe, fapt care-i lăsa pe mulți dintre oamenii de știință de specialitatea sa perplecși, aproape scandalizați, simțind că a vorbi de Dumnezeu într-un context medical era o erezie. Cu toate astea, Theodor își menținea părerea (…): e un instinct științific. Iar instinctul științific cu care se fălea putea fi rezumat într-o singură frază: un om care nu-l caută pe Dumnezeu e nebun. Iar un nebun trebuie tratat”. Culmea e că, deși acordă divinității o importanță atât de mare, doctorul Busbeck o uită cu desăvârșire când e vorba despre originalul și sofisticatul lui studiu. În marele proces de exprimare a ororii într-o formulă matematică, Dumnezeu dispare complet. Pe scena realității rămân doar oamenii și oroarea. Națiunile și măcelul. Într-un fel, același lucru se întâmplă și cu personajele lui Tavares. Dumnezeu e sechestrat în biserică. Poate fi vizitat, eventual, în timpul orelor de program cu publicul. În rest, pe străzi, în oraș, în oameni, boala, suferința, iluzia, obsesia, durerea, neputița, frica, bântuie nestingherite. Formula magică pe care Mylia trebuie să o rostească pentru a avea șansa de a fi lăsată să intre în biserică e cutremurătoare: „Am omorât un om (…). Mă lăsați să intru?”

Romanul lui Tavares are o scriitură izvorâtă parcă dintr-o ferocitate a stilului. Adevărul e că poți să spui orice, în afară de faptul că tânărul portughez ar scrie prost. Dimpotrivă. Scriitura lui e ca un motor ultra-modern, cu combustibil alternativ, care funcţionează impecabil. Are piese și repere clasice, dar tehnologia de a produce mișcare e de ultimă oră. Nu miroase convențional și nu produce noxe. Chiar dacă Ierusalim nu se lipește de tine, cu căldura aceea inefabilă cu care s-au lipit alte cărți pe care le porți în suflet, tot reușește să rămână cumva, ca o mină magnetică pe carena unui vas. Nu știu alții cum sunt, dar la mine, mărturisesc, acest roman nu a intrat pe poarta din față. Poate și din cauza felului foarte exhibat „deștept”, din cauza unui soi de inginerie savantă a stilului, a pătruns ca un soi de virus informatic. Tavares scrie foarte bine dar, dacă te seduce, o face intelectual, nu emoțional. Ierusalim e rece și îngrozitor de cerebral. Ca o nevroză gravă, adâncă până la abis, perfect conștientă de dimensiunile sale, ca o boală a minții care se așează în propria contemplare. La acest nivel, n-ai cum să spui altceva decât că scriitorul a izbutit glorios. Performanța e la nivel maxim. Dar nivelul e foarte…fizic, în sensul științei fizicii. Nu știu să spun de ce, dar o parte din formația exactă a autorului, profesor de teoria științei, plus modul prolific în care scrie carte după carte, se văd parcă prin toți porii din pielea, altminteri fină, a acestui roman. Pe de altă parte, din punctul de vedere al experienței lecturii, Ierusalim e o probă nu doar redutabilă, ci de primă mărime. Iar explorarea căilor pe care acest roman le alege, pentru a pătrunde spre cititor, se dovedește a fi o dovadă în plus a ușilor nebănuite pe care literatura încă mai are puterea de a le deschide.

__________
Cătălin Ștefănescu, realizator al emisiunii Garantat 100% de la TVR, este colaborator frecvent al Book Review.

„De obicei sonații își despică limba; asta se numește pe limba lor remodelare corporală. Mai întâi îți faci o gaură în limbă și apoi lărgești gaura aia punându-ți în ea cercei din ce în ce mai mari; partea rămasă liberă o legi cu ață dentară sau fir de pescuit și, la sfîrșit, în dreptul aței, tai cu scalpelul sau cu o lamă de ras. Și uite-așa ți-ai despicat perfect limba”.

Cam asta e prima lecție despre remodelarea corporală, pe care Lui o învață cînd îl cunoaște pe Ama. Lui e o domnișoară care n-are nici un chef să fie confundată, fie și pentru o secundă, cu o fată cuminte. Hai s-o zicem pe-aia dreaptă, să nu mai lungim echivocul. De fapt, e foarte departe de a fi o fată cuminte. Bea de rupe, face sex în toate chipurile și e un pic masochistă. Mă rog… Un pic mai mult. L-a cunoscut pe Ama într-un club. Tipul are părul roșu, e plin de piercinguri, arată ca punkist din filme, și toată lumea se uită la el cu o curiozitate amestecată cu un pic de teamă. Mai are și limba despicată. E un fel de băiat șarpe. Pe Lui o excită teribil chestia asta. Vrea și ea să-și despice limba, dar vrea și niște tatuaje complicate. Specialistul care se pricepe la treburile astea e Shiba-san, un chel dubios, prieten cu Ama. El o să găurească limba domnișoarei doritoare de senzații tari, și tot el va fi cel care se va încumeta să tatueze complicatele personaje pe care Lui vrea să le poarte pe trup o viață întreagă. Un kirin, adică un soi de inorog japonez, și un dragon. Dar Shiba-san nu e doar un meșter într-ale piercingului și tatuajelor. Întâmplarea face să fie și sadic. Deci iată-ne la momentul perfect al potrivirii cheii în broască.

Hitomi Kanehara
Șarpe & cercel
Traducere din japoneză și interviu
de Claudia Golea Sumiya și Haruya Sumiya
Editura Pandora M
184 pagini
19 lei

Am spus mai devreme că Lui e un pic masochistă. Prin urmare, nu e nevoie de mari eforturi de imaginație pentru a te prinde cam ce poate să iasă la întâlnirea dintre un sadic și o masochistă. Partea proastă e că Lui locuiește cu Ama, care e foarte gelos. Iar când se supără, face cumplit de urât. Într-o seară, când niște gangsteri puși pe bohoțerii de stradă se iau de Lui, Ama face proba deplină a bărbăției sale de punkist și-l face tăndări pe unul dintre obraznici. Corecția e atât de dură, încât Lui, cu tot masochismul ei, e profund marcată de cruzimea cu care Ama îl pune la punct pe insolent. În plus, la scurt timp, prin ziare se anunță că, în urma unei bătăi de stradă, un individ a fost găsit mort. S-ar prea putea să fie chiar gangsterul ghinionist. Pentru Ama, lucrurile nu pot merge mai prost de-atât. Nici ideea de a o duce pe Lui la atelierul de piercing și tatuaje al lui Shiba-san nu se dovedește a fi cea mai fericită. În timp ce bietul Ama merge la lucru, Lui trebuie să meargă zilnic la tatuat. Și tot zilnic, fata pe care o iubește cumplit, face sex sălbatic cu tatuatorul. Deh, sărmanul Ama o trata pe iubita lui în cel mai clasic mod cu putință, pe când la Shiba-san e cu durere, umilire, strangulări și alte condimente amoroase din categoria „nu încercați acasă așa ceva”. Pentru că, dacă vă place, nu e cea mai bună veste cu putință. Sau, mă rog, o fi, dar nu intrăm în discuții despre gusturi și preferințe atât de personale. Cert e că Lui începe să sufere teribil din cauza faptului că îi e silă de sine și nu știe ce e cu ea pe lumea asta. În plus, triunghiul amoros din care face parte o erodează în așa măsură, încât nu se prea mai găsește alcool suficient de tare și de mult, ca să aștearnă liniște și uitare peste toate zbaterile astea. Ama e cuminte, foarte blând acasă, gelos și atent. Ce să faci?! E tinerel. Iar Shiba-san, om mai hârșit prin viață, e dur, sadic, dominator, dar parcă s-ar potoli la casa lui, dacă tânăra domnișoară ar consimți. În timpul ăsta, povestea de amor cu doi bărbați atât de diferiți prinde contur simbolic chiar pe trupul fetei. Procesul de despicare a limbii e din ce în ce mai dureros, iar complexul tatuaj, care opune kirinul unui dragon, e aproape gata. Și când Lui pare cu totul sfâșiată, pradă unei depresii fără ieşire, Ama dispare de acasă. E găsit mort și batjocorit în cel mai sadic mod cu putință. La început, Lui crede că prietenii gangsterului ucis s-au răzbunat. Dar punând cap la cap elementele sinistrului mod în care e măcelărit Ama, treaba arată ca o lucrare semnată discret chiar de către Shiba-san. Cumva, aici e momentul în care Lui e „ajutată” să aleagă. Să rămână alături de Shiba-san. E momentul în care triunghiul conjugal se rupe, și rămâne doar povestea asta bizară, violentă și grațioasă în același timp, încifrată simbolic, într-un tatuaj, pe trupul unei fete. O fată care trece spre maturitate prin poarta unei resemnări profunde, printr-un abis interior, unde diferența dintre viață și moarte aproape că nici nu mai contează.

„Nu încercați așa ceva acasă !”

Scriitoarea japoneză Hitomi Kanehara a repurtat un succes international răsunător, la doar 19 ani, în 2003, când a publicat romanul Șarpe & cercel. Alintată de presa din Japonia, Kanehara a găsit destul de ușor și drumul către celebritate în America. Datele sale biografice îndeplinesc și ele condițiile unei povești de succes. Fiică a unui profesor de literatură, Kanehara nu gustă cu nici un chip atmosfera formală a școlii japoneze. Prin urmare, se supără pe sistem și abandonează școala la 11 ani. Vrea să fie liberă să se exprime și să scrie cărți. E total indiferentă la orice tabu, nu se sfiește să scrie despre sex și violență foarte explicit și devine în scurt timp un star media. E frumoasă, afișează un look rebel, e plină de cercei în urechi și în nas, dar scrie extrem de convingător. Lucru care prinde bine la elitele japoneze, dispuse să-i digere literatura, și s-o propulseze, cu toate motoarele unei industrii culturale teribile, spre o notorietate rapidă și spectaculoasă.

Lumea scriitoarei Hitomi Kanehara se clădește în jurul unor tineri japonezi rătăciți într-un cosmos citadin, străbătut de curente de modă, influențe culturale și subculturale dintre cele mai diverse, și tradiții japoneze esențializate și dezbrăcate de haina lor de mister. Universurile hip-hop, punk, rock, funk, se întrepătrund și se combină, în cel mai bizar și spectaculos mod, cu așchii răzlețe de cultură tradițională. Pentru a construi o imagine oarecum precisă a unei asemenea lumi, un posibil reper cinematografic ar fi atmosfera surprinsă de Sophia Coppola în mult discutatul Lost in translation. Spre deosebire însă de perspectiva parțială a unui regizor american care reproduce, oricît de bine, o parte din ce se vede, Kanehara e de-a casei. Forța ei literară de a plăsmui o lume, prin câteva personaje și situații, e atât de surprinzătoare şi de spectaculoasă, încât surclasează orice clișeu cinematografic sau media. Povestea simplă a unui triunghi amoros și destul de puținele date ale cadrului în care se consumă creează o imagine incredibil de vie și de persistentă. Mai mult decât construiește, scriitoarea japoneză seduce prin poezie, printr-o curățenie stilistică rar întâlnită, printr-o descotorosire de artificiu absolut dezarmantă. Poezia, violența, sexul, personajele fabuloase din mitologia japoneză, cruzimea, depresia, alcoolul, se așează cuminți în raftul cu jucării minimaliste al domnișoarei Kanehara. Uneori le ordonează, aparent naiv, pentru a-și prezenta lumea din care vine, alteori le grămădește pe toate, ascunzându-le sub fustiță și zâmbind nevinovat, pentru ca alteori să le izbească de toți pereții, constatând, resemnată, prin gândul tinerei Lui: „Nu. Nu vreau să fac parte din lumea asta. Vreau să ard pe deplin într-o lume a întunericului”. O atitudine și un arsenal de accesorii tipice lumii „emo”. Cercei, piercinguri, machiaj strident, autopedepsire sub forma remodelării corporale, depresie, joc cu moartea, respingere a lumii reale. Cu toate astea, ar fi cumplit de nedrept să reducem romanul scriitoarei japoneze doar la atât. Ar fi cam ca întrebările stupide ale jurnaliștilor care se interesează cât e autobiografie din toată povestea asta. Pe undeva, sunt și ei de înțeles. Oameni suntem… După ce treci, mă rog…, după ce ești…martorul câtorva scene de sex ale tinerei Lui, cu greu te abții să nu tragi cu ochiul prin gaura cheii la viața rebelă a domnișoarei Kanehara. Dar admițând că îți revii iute din căderea asta marxistă, în artă ca reflectare a realității, lași biografia reală la locul ei, și mai admiri o dată curajul, directețea și suverana driblare a obscenității de care e capabilă Hitomi Kanehara. Pentru că dincolo de scenele ultraexplicite, stă un talent literar cu totul special. Iar sexul se aşează cuminte, firesc, alături de celelalte elemente care construiesc o ficțiune fascinantă, vie și credibilă.

Șarpe & cercel e un roman seducător, prin povestea și prin lumea pe care le aduce la lumină. Amestecul de poezie și cruzime, chipurile depresiei și seismele de la întâlnirea universului interior al personajelor cu spațiul public, fac din acest volum o lectură foarte specială. Cu atât mai mult, cu cât aici încape uneori chiar și câte o licărire de umor, extrem de personal și de gingaș, o altă dimensiune discretă, fragilă, misterioasă, a stilului tulburător cu care povestește Hitomi Kanehara.

__________
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% de la TVR