Toate personajele sunt cântăreţi de operă, alcătuind un trio erotic care trăieşte după libret, scoţându-i însă în evidenţă toate paradoxurile.

Un cântăreţ de operă e un bărbat care – în nenumărate seri din viaţa lui – moare cântând. Cu machiajul şiroind pe faţă, cu ochii ieşiţi din orbite, cu muşchii feţei contorsionaţi, cu coardele vocale gata să plesnească. Arta lui e riscantă, pentru că tragicul o poate vira oricând spre grotesc, iar sublimul poate avea o respiraţie urât mirositoare de ridicol. Un asemenea om se află la adăpostul convenţiei, dar este şi victima ei. Iar în acest sens, toate personajele lui Javier Marías din Bărbatul sentimental (Editura Univers) sunt cântăreţi de operă, alcătuind un trio erotic care trăieşte după libret, scoţându-i însă în evidenţă toate paradoxurile.

Javier MARIAS - Foto de © Basso Cannarsa

Cântăreţul de operă aflat în plină afirmare pe scenele lumii este chiar personajul care povesteşte, un personaj cu orgoliile şi timidităţile, cu sincerităţile şi ipocriziile lui. El vrea să împărtăşească cititorului şi ,,ceea ce s-a întâmplat, şi visul despre ceea ce s-a întâmplat”, refuzând să mai separe în chip artificial viaţa diurnă de inconştient – motiv pentru care renunţă la micul dejun, un adevărat hotar simbolic. Nu e deloc întâmplător că povestirea se termină cu un alt mic dejun, la care bărbatul trădat, un potent bancher din Flandra, bea aproximativ patru ceşti de cafea, încercând cu disperare să obţină efectul invers, să ţină cele două lumi perfect etanşe, pentru ca ,,imperiul somnului” să nu se răzbune. Femeia dintre ei se numeşte Natalia Manur – niciodată Natalia, ci mereu în conjuncţie cu numele soţului, căruia îi aparţine ca un obiect, căci a semnat un pact cu diavolul: ca să-şi salveze tatăl de la faliment şi, probabil, de la sinucidere, s-a măritat cu bancherul. O slăbiciune atrage după sine o alta. Timp de cincisprezece ani, Natalia Manur şi-a plătit datoria, neavând drept companie decât un însoţitor plătit, ipocrit şi duplicitar, care la rândul lui îşi aşteaptă permanent cumpărătorul. Pentru că orice triunghi amoros se va transforma până la sfârşit în cerc (vicios), chiar dacă pleacă în direcţii opuse, cântăreţul de operă şi bancherul cu ochii oţeliţi ajung în acelaşi punct. O pierd pe femeia pe care o iubesc. Mâna în penumbră a unuia, care poate aduce autoanihilarea ca odihnă, devine mâna în penumbră a celuilalt. Într-un triunghi amoros sunt multe reguli, dar nici una privind numărul celor care până la sfârşit trebuie să moară.

Pe o veche schemă a iubirii curteneşti în care apare, foarte devreme în istoria lui, triunghiul amoros, cavalerul trebuie să treacă prin multe încercări ca să fie demn de mâna domniţei, încercări orchestrate chiar de senior, căci rolul de uzurpator nu e pentru fitecine. La fel se întâmplă şi cu cântăreţul de operă al lui Marías. După o copilărie aproape dickens-iană, el reuşeşte să răzbată în lumea muzicii, începe să aibă succes, dar viaţa lui este o serie de repetiţii şi de camere de hotel goale. A devenit specialist în oraşe ca stări de spirit: oraşele englezeşti sunt ,,cele mai rele de pe pământ, cele mai plăpânde şi mai ostile”; oraşele elveţiene sunt măcar ,,curate, liniştite şi lasă loc imaginaţiei prin simplul fapt de a nu spune nimic”; Madridul este însă cel mai detestabil dintre toate, ,,pare grăbit să spună totul, ca şi cum ar fi conştient că singura sa posibilitate de a cuceri călătorul constă în confuzie şi vehemenţă fără limite”. Ca să se apropie de Natalia Manur, cântăreţul trebuie să treacă de Cerberul corupt Dato (periculos pentru că este corupt pe toate liniile, se poate vinde la nesfârşit), de prostituata grăbit-blazată Claudina şi, mai ales, de soţul hârşit în acest joc, în acest turnir, în acest agon în care nici un pretendent nu a fost până acum demn de rolul cavalerului uzurpator. Cum reuşeşte cântăreţul de operă – care îl preferă pe Verdi lui Wagner, căci nu caută originalitatea cu orice preţ – să uzurpe căsnicia bancherului aparent intangibil rămâne un mister. Ca, de altfel, toată idila lui cu Natalia Manur, toată desfăşurarea acestei poveşti de dragoste, în afară de începutul şi de sfârşitul ei, ca şi cum miezul nu ar avea nici o importanţă.

De altfel, pentru Javier Marías, chiar nu are nici o importanţă. În povestirea lui, dragostea nu se trăieşte, ea se presimte, se adulmecă în aer, se rememorează, se proiectează. Este fie anticipare, fie evocare. Dintre cei doi bărbaţi, în chip uimitor, cel sentimental nu e artistul. Pentru că el a pierdut ceva ce cunoaşte, imaginaţia lui nu mai poate suplini foarte multe şi intuim că, la un moment dat, femeia iubită i-ar fi revelat totul pentru ca de fapt să nu-i mai spună nimic, precum Madridul, oraşul extrovertit pe care îl detestă atât de tare, fiindcă nu mai lasă loc invenţiei. Manur, pe de altă parte, a pierdut ceva ce n-a avut niciodată, iar loialitatea lui supremă se îndreaptă spre un câmp al posibilităţilor pe care ar fi vrut să-l păstreze mereu deschis. Artistul e, în cele din urmă, realist, rece şi pragmatic. Bancherul e sentimental (a se citi peiorativ, dar nu în sensul de ,,dulceag”, ci de ,,autodistructiv”), desprins de realitate, hotărât să-şi facă iluzii sau să moară. Iar Natalia Manur e doar un nume, un obiect de marcă, un pretext. Ea nu are replici, nu are voce, este creaţia exclusivă a celor doi bărbaţi care se duelează, de fapt, în aparenţe.

Bărbatul sentimental este o povestire clasică, dar cu personaje moderne, ca o nuvelă de Henry James pe care cineva ar grefa personaje din Almodóvar. Combinaţia este exotică, frazele lui Marías absolut spectaculoase, tentaculare, decorticând fiecare înţeles. În final, rezultatul este o proză bogată, ritmică, atât de subtilă, încât nici o imagine nu poate rămâne epidermică. Bonus: Romanul a fost scris în 1986, dar – exceptând menţiunea câtorva mărci – pare a fi fost scris oricând între 1900 şi 2009. S-ar părea că Bărbatul sentimental nu are vârstă.

BĂRBATUL SENTIMENTAL
de Javier Marías
160 pag. Editura Univers. 19 lei

Melancolica moarte
a Băiatului-stridie
de Tim Burton
Traducere de Marius Chivu
Apărut la Humanitas, 2009

Melancolica moarte a Băiatuluistridie & alte istorii (Editura Humanitas, traducere de Marius Chivu) e o carte de poeme animate, unică reprezentantă a genului. Şi în film, de altfel, regizorul şi scenaristul Tim Burton e o şcoală în sine, faimos pentru fantasyurile lui crude, mai angoasante decât dramele suedeze. Cine a pactizat pe ecran cu Edward Mâini-de-Foarfecă, Călăreţul fără Cap, Mireasa moartă sau Batman va fi fericit să-i regăsească, sub altă formă, în Băiatul-stridie, Personajele din carte sunt însă ceva mai dadaiste, mai absurde, mai gratuite – au ceva de Ismail şi Turnavitu al lui Urmuz combinat cu Kill Bill al lui Tarantino. Sunt hibride, înspăimântătoare, înduioşătoare, resemnate, condamnate din start, vitale – pe scurt, sublime. Dacă în cinema e de-ajuns să spui burtonit sau burtonesc ca să defineşti un stil şi o sensibilitate, în literatură e vorba de un über Burton, de esenţializarea viziunii lui în douăzeci şi trei de minirevelaţii.

Minirevelaţia #2 (le luăm pe sărite): Dl şi dna Smith, familie cum nu se poate mai banală, află că vor avea un copil. Dar, şoc şi groază, copilul aşteptat este un roboţel: “O singură dată păru viu cât de cât, atunci când cablul său lung în priza din zid fu vârât.”Roboţelul, rodul împreunării sexuale cu un electrocasnic, seamănă discordie în familie şi îşi duce viaţa fiind confundat cu un coş de gunoi – metalic, desigur. La Tim Burton, fiinţele hibride sunt întotdeauna damnate. Ele nu aparţin nici uneia dintre realităţile participante şi se îndreaptă spre un sfârşit crud. Dacă Edward Mâini-de-Foarfecă era mai omenos decât oamenii, Roboţelul, chiar şi în paralizia lui, e mai uman decât dl şi dna Orişicine. Personajele lui Tim Burton nu sunt – cel puţin, nu în primul rând – metafore, dar Roboţelul are un aer de mică greşeală vorace, de ciot existenţial, de jumătate de adevăr mucegăind sub preş.

Minirevelaţia #3: Zgâicioasa face parte din specia fiinţelor bizare şi aparent inofensive care doar înregistrează lumea, cu o constanţă şi o gratuitate insondabile. E însă o fiinţă care insecurizează, pentru că te face să te întrebi, până la urmă, ce vede – deşi zgâitul ei nu pare a avea dimensiuni, iar ea nu pare a avea conştiinţă, ca o cameră de filmat uitată pe on.

Minirevelaţia #5: Fata-cu-mulţi-ochi este una dintre monstruozităţile cele mai norocoase, pentru că pare tratată cu simpatie de cei din jur. Are probleme doar cu purtatul ochelarilor şi cu exprimarea emoţiilor, căci poate crea disconfort celorlalţi: “E grozav să cunoşti o fată cu atâtea retine, doar că te udă complet când deprimată plânge lângă tine.”

Minirevelaţia #6: Puştiul-pată e un anti-supererou. Pe lângă Superman sau Batman, pare “blând, inofensiv, şui” şi are o singură superputere: lasă în urmă nişte pete oribile. Ca şi Roboţelul, Puştiul-pată este corelativul umblător al vinovăţiilor cleioase de zi cu zi, al urmelor de neşters, al micilor mizerii devenite banale.

Minirevelaţia #7: Povestea lui Sam, Băiatul-stridie, seamănă pe alocuri cu cea a Roboţelului. Dar diferă sfârşitul brutal: Băiatulstridie este ucis de propriul tată, mai exact, sorbit ca loţiune pentru potenţă: “Doctorul spuse: dar cauza poate fi ea însăşi un leac. Se spune că stridiile-s afrodisiac. De v-aţi mânca fiul, s-ar putea s-o faceţi neîncetat!>” Povestea Băiatului-stridie are o sensibilitate plată, de bandă desenată, de parodie horror. Dar vi- braţiile ei sunt mult mai profunde, bătând înspre paradoxurile creştine (devorarea simbolică a celui mai celebru fiu din istoria lumii) sau miturile de virilitate paternă (Cronos & fiii). Şi e lucru rar ca o simplă ilustraţie să te trimită atât de direct la riscurile uriaşe ale vieţii by the book – dusă după codurile morale consacrate.

Minirevelaţia #11: Roy, băiatul-toxic, se distrează inspirând amoniac, cloruri, fum de ţigară, fixativ, noxe de la maşini. Când e scos la aer curat, moare, iar sufletul i se ridică la cer, lăsând o gaură în stratul de ozon. Viziunea ecocreştină e ironică, dar intuirea mecanismelor intoxicaţiei, dintr-o singură mişcare, e memorabilă. Minirevelaţia #15: Mumiuţul e spirit înrudit cu Roboţelul şi Băiatul-stridie. Existenţa lui mizeră e tot rodul unor vechi vinovăţii: s-a născut din blestemul unui faraon egiptean, ca un soi de reîncarnare perversă. Mănâncă “plante îmbălsămătoare uscate” şi are un singur prieten, venit şi el peste timp, un câine-mumie. Este atacat de nişte copii, într-un parc, iar faptul că a păşit pe pământ pare la fel de gol de conţinut ca şi ţeasta sa: “Înăuntrul craniului său n-au găsit bomboane ori surprizele-aşteptate, doar câţiva gândaci negri, de mărimi variate.”

Minirevelaţia #16: Gunoiela, fata alcătuită din zoaie şi resturi menajere, e singura care are o şansă la fericire: este cerută de nevastă de gunoierul Stan. Prea târziu însă, chiar după ce, nemaiputând să ducă povara propriei duhori, Gunoiela se aruncă într-un canal. Nici o fiinţă care ajunge să fie alcătuită din reziduuri nu va putea trăi cu sine, ratând programatic orice şansă de salvare.

Personajele lui Tim Burton înoată toate într-o piscină a vinovăţiei, într-un inconştient mâlos, suprapopulat. Ele sunt gânduri avortate, hotărâri neridicate la puterea acţiunii, greşeli neasumate, reziduuri identitare. Nu au sânge, dar rămân între măsele. Moartea lor violentă este extirparea unei traume, iar nostalgia care rămâne este preţul plătit pentru trecerea mai departe. De fiecare dată când vreunul dintre ele stârneşte mila, este o milă neconstructivă, uscată, ca atunci când treci pe lângă un cerşetor şi-ţi promiţi mereu în gând că-i dai data viitoare. Pentru că ele nu sunt fiinţe cu dimensiuni proprii, ci dimensiuni ale propriei fiinţe. Micii monstruleţi îţi aparţin, asta e clar în cartea lui Tim Burton. Ei sunt un fel de Calibani post-psihanaliză şi post-Superman, mulţi, mici şi răi. Există numai în simbioză cu tine, nu te poţi lepăda de ei, aşa că trebuie să le asculţi povestea. Uneori, e insuportabil; alteori, sec-amuzant. Dar, după ce închizi cartea şi ţi-i însuşeşti, cu tot cu morţile lor necesare, se creează un context real de introspecţie. Luând legătura cu toţi Băieţii-stridie, Gunoielele, Voodooţicile, Puştiipată şi Zgâicioasele din tine, devii – trecând prin câteva etape deloc neglijabile – mai conştient. De sine, de necesitatea diferenţei, de veleităţile, posibilităţile şi odraslele deşeurilor interioare. Care, deşi sunt eco, ameninţă viaţa. Roboţelul, Zgâicioasa sau Roy, Băiatul-toxic, din cartea de poeme animate. Cu toţii sunt damnaţi, ostracizaţi, singuri într-o categorie, sfidând genul proxim şi diferenţa specifică, cu toţii sunt greu de iubit de către oameni.

[din NYTBR 45]