Protagonistul romanului lui Geraldine Brooks e un volum preţios. Oamenii cărţii a fost distins în 2008 cu premiile The Australian Book of the Year şi The Australian Literary Fiction Book of the Year. Drepturile pentru ecranizarea cărţii au fost cumpărate de Catherine Zeta Jones.
Când Hanna Heath, specialist în conservarea manuscriselor, atinge prima oară Codexul evreiesc vechi de secole cunoscut drept Hagada din Sarajevo, simte o senzaţie „stranie şi puternică“, ceva „între frecarea unui cablu electric şi mângâierea capului unui nou-născut“. Manuscrisul este mic, legăturile roase şi prăfuite, însă iluminările sale generoase – miniaturile „aşa cum erau interpretate în Midrash“, create „într-un timp în care majoritatea evreilor considerau arta figurativă o încălcare a poruncilor“ – sunt uimitoare. E vara lui 1996, în Sarajevo, iar Hanna a fost chemată să examineze cartea înainte ca aceasta să fie expusă.
Oamenii cărţii
de Geraldine Brooks
496 pag.
Editura Leda
46.90 lei
Pentru a înţelege munca artizanilor care au creat textele medievale pe care le restaurează, Hanna şi-a făcut propria foiţă de aur şi a creat pigment alb acoperind bare de plumb cu drojdii de vin vechi şi excremente de animale. E familiarizată cu „roşul viu numit roşu de vierme… extras din insecte care locuiesc în copaci“ şi cu albastrul, „intens ca o zi de vară, obţinut din măcinarea de lapis-lazuli“. Examinând atent pergamentul Haggadah, poate spune că provine din pielea „unei rase dispărute de oi de munte spaniole cu blana deasă“. Aceste detalii luxuriante, celebrative şi elegiace, vor atrage acel cititor care ia o carte numai pentru a o simţi.
Hanna se împotriveşte „curăţărilor chimice“ şi „restaurărilor categorice“, considerând că stricăciunile şi uzura revelează mult mai multe despre cum şi unde a fost folosit un manuscris. „Pentru a restaura o carte la starea în care a fost când a fost creată înseamnă să nu avem respect pentru istorie“, îi spune ea lui Ozren Karaman, bibliotecarul musulman care şi-a riscat viaţa pentru a salva Haggadah, în timp ce Sarajevo era asediat. În timpul examinării manuscrisului, Hanna descoperă fragmentul unei aripi de insectă şi un fir de păr alb, pe care le pune în plic pentru analiză. Aceste indicii şi alte ciudăţenii – unde sunt închizătorile cărţii – sunt subiectele de pornire ale celui de-al treilea roman panoramic al lui Geraldine Brooks, Oamenii cărţii.
Brooks, care a câştigat Premiul Pulitzer pentru romanul său anterior, March, s-a inspirat din adevăratul Sarajevo Haggadah. După cum explică într-o notă la final, se ştiu prea puţine despre această carte, doar că a fost salvată de la distrugere de cel puţin trei ori: de două ori de către musulmani şi o dată de un preot romano-catolic. Pornind de la aceste fragmente de informaţie, Brooks a creat o istorie fictivă care merge înapoi în Sarajevo-ul anului 1940, înapoi în Viena secolului XIX, în Veneţia secolului XV, în Catalunia Inchiziţiei spaniole şi în sfârşit în Sevilla anului 1480, noua casă a artistului responsabil pentru iluminările Haggadah.
Istoria acestei cărţi sfinte este una sângeroasă, plină de brutalitate şi umilinţă. Familiile care o protejează sunt despărţite; cartea însăşi plăteşte preţul unor îngrijiri îndoielnice, fiind apoi pierdută la un joc de noroc. O scenă tulburătoare are loc în timpul Inchiziţiei, într-un grotesc „loc de relaxare“ unde cei acuzaţi de erezie de autorităţile spaniole sunt torturaţi.
Cercetările extinse ale lui Brooks apar evidente pe tot parcursul romanului, însă din loc în loc ea sufocă linia epică cu detalii istorice; dialogurile pot fi, de asemenea, pline de detalii. Povestea funcţionează cel mai bine când povara trecutului este purtată mai uşor, când Brooks coboară în vieţile intime ale personajelor. În Viena de fin-de-siècle, spre exemplu, un legător sifilitic răpus de demenţă uită cum se face ceaiul şi chiar îşi uită meseria. Îngrozit, îşi vede gândurile ca „ o armată în retragere, cedând şi mai mult teritoriu inamicului, boala“.
Pe adevăratul Sarajevo Haggadah se găseşte o inscripţie: Revisto per mi. Gio. Domenico Vistorini, 1609. Presupunând că un preot catolic care revizuia codexul în timpul Inchiziţiei a decis să-l păstreze, Brooks creează un alt personaj memorabil, un savant erudit cu un „respect înnăscut pentru cărţi“. Uneori, îşi dă el seama, „frumusețea caligrafiei fluide a Sarazinilor îl mişca. Alteori, era argumentul elegant al unui evreu învăţat care îl făcea să mediteze“. Acest preot bântuie prin sacristie după drojdii ale vinurilor de împărtăşanie, intenţionând să şteargă amintiri dureroase din copilărie – „nisipul bătut de vânt al acelei aşezări dezolante“, nişa secretă cu madona sculptată – fără să mai socotim textele pe care le-a azvârlit în foc în cei 17 ani de când era cenzor.
În povestirea intimă, la persoana întâi, a artistului captiv care creează ilustraţiile originale ale cărţii, un dor de libertate – temă elocventă pe parcursul povestirii din Haggadah a eliberării evreilor – se face clar simţit. Imaginându-şi o plimbare pe faleză, purtând un toiag vrăjit, artistul crede că „marea cea mare se va despărţi iar eu o voi trece cu pasul, încet, pe drumul prăfuit către casă“.
Aceste interludii îşi găsesc adăpost în povestea amplă şi uneori problematică a Hannei Heath. Australiancă ireverenţioasă, ea este un personaj atrăgător, dar pe măsură ce călătoreşte la Viena, Boston şi Londra pentru a se întâlni cu experţi care o pot ajuta să răspundă întrebărilor sale despre Haggadah, structura povestirii se întoarce împotriva-i. Capitolul care se încheie cu Hanna punându-şi întrebări despre aripa de insectă ori de pată va fi urmat de un interludiu istoric care rezolvă piesa respectivă din puzzle. Nu doar previzibilă, această schemă creează şi o discrepanţă: cititorul află mult mai multe decât va afla Hanna vreodată.
Întreţesută cu rezolvarea puzzle-ului este şi iubirea Hannei cu bibliotecarul musulman care salvase cartea, ca şi sclipiri ale relaţiei dezastruoase şi pe alocuri melodramatice cu mama sa. („Cum e micuţa ta carte zdrenţuită? Ai reparat toate paginile alea pline de muşcături?“) Cititorii vor afla în cele din urmă de ce dr. Heath, un neurochirurg eminent, este atât de respingător, însă această parte a povestirii are ceva artificial.
Rămânem cu dorinţa ca Brooks să fi putut găsi o cale mai puţin supărătoare de a strânge la un loc toate iţele povestirii. În timp ce examinează la microscop un grăunte de sare de pe manuscrisul Haggadah, Hanna se gândeşte că „aurarii, pietrarii, scribii, legătorii“ sunt „oamenii lângă care mă simt cel mai comfortabil. Câteodată, în tăcere, aceşti oameni îmi vorbesc“. Deşi impresia cititorului despre relaţia Hannei cu Haggadah rareori ajunge la o asemenea seriozitate, cartea Geraldinei Brooks cu siguranţă o face.
__________
Lisa Fugard contribuie frecvent la secţiunea de călătorii din The Times şi este autoarea romanului „Skinner’s Drift“. Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 20 ianuarie al The New York Times Book Review.
