de JANET MASLIN
Sirenele Bagdadului încheie trilogia semnată Yasmina Khadra, de romane histrionice şi tulburătoare despre fundamentalismul islamic. Aceste trei cărţi (celelalte două sunt Rândunelele din Kabul şi Atentatul) îşi datorează impactul în egală măsură realităţilor brutale pe care le cristalizează şi talentului narativ al autorului. Lui Khadra îi place să adopte perspectiva unei persoane naive care se vede obligată pe neaşteptate să înţeleagă războiul. Yasmina Khadra e pseudonimul feminin al unui fost ofiţer militar algerian, Mohammed Moulessehoul, care trăieşte în Franţa şi a cărui operă a fost tradusă cu pasiune în toată lumea.
În acest caz, naratorul naiv este un tânăr de vreo 20 de ani, care provine dintr-un sătuc irakian izolat, de unde a plecat pentru a-şi începe studiile universitare la Bagdad, ca să fie expediat ulterior acasă din cauza invaziei americane. La începutul romanului, protagonistul se află în Beirut, din motive care vor fi explicate în destul de mult timp. Mai întâi, autorul recurge la un flashback pentru a descrie deteriorarea vieţii din Kafr Karam în vreme de război şi o face pas cu pas şi atrocitate cu atrocitate. Deşi naratorul e încrezător şi descuiat la minte, se lasă convins de opiniile din sat, care sunt înverşunate, dar deloc neaşteptate. „Era un monstru, dar era monstrul nostru“, spune un personaj despre Saddam Hussein. „Iată ce-au făcut din ţara noastră: iadul pe pământ“, adaugă el. Un profesor de filosofie, care participă şi el la această discuţie din frizeria satului, adaugă că „lumea e condusă de forţe financiare internaţionale, pentru care pacea înseamnă concedieri“ şi că „îngenuncherea Irakului i-ar permite Israelului să domine Orientul Mijlociu“. În ceea ce priveşte speranţa în această regiune sumbră, „visurile nu mai au nici un rost când toate orizonturile sunt pustii“.
Sirenele Bagdadului, cu titlul său ambivalent, care se referă la farmecul oraşului şi la situaţia sa de criză, oferă ulterior ilustrări sumbre ale argumentelor sale ideologice. Băiatul nătâng al satului, „o fiinţă pură şi nevinovată, mai apropiat de Dumnezeu decât sfinţii“, e secerat de nişte soldaţi americani imbecili, unul dintre ei făcând literalmente spume la gură. O nuntă veselă în sat („în sfârşit puteam să aşteptăm cu nerăbdare un eveniment fericit care ar fi compensat deşertăciunea cronică a vieţii de zi cu zi!“) devine o baie de sânge după explozia unui proiectil. „Şi apoi, într-o noapte, cerul s-a prăbuşit din nou peste mine“, îi spune tânărul irakian cititorului. În cea mai monstruoasă atrocitate dintre toate, protagonistul e silit să-şi vadă tatăl lipsit de ajutor şi pe jumătate dezbrăcat după un raid efectuat de „acei cowboys behăitori şi idioţi“ – un grup infanterişti violenţi. „Acea imagine era marginea prăpastiei“, scrie el despre momentul când e nevoit să se uite la organele genitale ale tatălui său. „Şi, dincolo de ea nu mai exista decât vidul infinit, o cădere nesfârşită, neantul“. Drept urmare, „am fost absorbit de tornadă şi azvârlit dintr-un tumult într-altul, prins într-un coşmar adevărat ca un somnambul atacat de strigoi“. Şi: „Am deschis gura, dar sunetul care mi-a ieşit printre buze părea mai degrabă horcăitul de moarte al unui animal sălbatic“.
Efectul cumulat al acestor evenimente îl transformă pe narator într-un automat amorţit, dar totuşi melodramatic, gata să fie folosit de forţele terorismului şi ale răzbunării. „Ce tranziţie uşoară!“, îşi spune el. „Ieri eram un băiat ascultător şi bine crescut, iar azi m-am trezit cu o furie de nestins înfiptă adânc în propria-mi carne“. Acea furie devine „tot ce mi-a mai rămas în această viaţă falsă, nedreaptă, stearpă şi crudă“. Ajunge să creadă că „oamenii sunt fraţi de cruce jalnici şi meschini ai lui Sisif, creaţi pentru suferinţă; vocaţia lor e să îndure viaţa până la sosirea morţii“. Acea ultimă răbufnire oferă cel puţin o anumită idee despre motivul pentru care autorul e comparat uneori cu Camus.
Deşi îşi împinge protagonistul către transformarea într-un pion de genul celui din Candidatul manciurian în jocul teroriştilor, restul romanului e destul de stângaci realizat. Autorul nu consideră că „Rămas bun, Maarwan! Ne vom revedea în ceruri“ e un adio destul de explicit, aşa că naratorul trebuie să clarifice faptul că Maarwan e un terorist sinucigaş. Jumătatea din această carte care are de-a face cu terorismul oferă o ilustrare viscerală a diferenţei dintre suspans şi surpriză. Iată suspansul: Sirenele Bagdadului e exasperant în ciuda verbiajului excesiv. Dovedeşte un adevărat avânt atunci când îşi împinge personajul principal către „cea mai importantă misiune revoluţionară asumată de când omul s-a ridicat să umble pe două picioare!“ Dar romanul rămâne, în fond, destul de previzibil până când o întorsătură finală îi afectează efectul. Detaliile ca de documentar ale poveştii prezintă ilustrări prea familiare şi credibile ale faptelor şi vorbelor teroriştilor adevăraţi. Dacă Rândunelele din Kabul rămâne cartea cea mai tulburătoare şi mai creativă din această trilogie, Atentatul pare de-acum cea mai artificială şi didactică. Sirenele Bagdadului se încadrează undeva la mijloc, cu un fir narativ neşlefuit care ascunde o pasiune reală. Autorul percepe cu subtilitate disperarea, furia şi batjocorirea irakienilor, chiar şi atunci când manipulează postura ideologică a cărţii pentru a reflecta puncte de vedere diferite. În cele din urmă, această poveste cu morală proprie seamănă mai degrabă cu realitatea istorică.
SIRENELE BAGDADULUI
de Yasmina Khadra
296 pag. – 29 lei
Editura Trei
Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 26 aprilie 2007 al The New York Times Book Review
