NYTBR.ro

În penultima sa carte, Puternicul şi Atotputernicul (The Mighty and the Almighty: Reflections on America, God, and World Affairs) Madeleine Albright, fostul secretar de stat american, îşi aminteşte cum dădea peste articole despre „extremiştii islamici“ în ziarele de politică externă în anii ’90 şi că, „dintr-o şedinţă într-alta“, se trezea „mâzgălind pe un caiet: «Învaţă mai mult despre Islam»“. Poate să taie asta de pe lista ei de teme pentru acasă. Albright, care predă acum la Universitatea Georgetown, a scris un fel de manual de curs despre credinţă şi politică externă, refăcând istoria preşedinţilor americani şi a perspectivelor lor religioase, de la întemeietorii naţiei (Thomas Jefferson şi-a „conceput propria versiune a Evangheliilor, lăsând la o parte pasajele cu miracole, precum Partenogeneza şi Învierea“) până la George W. Bush („Cred că Dumnezeu vrea ca eu să fiu preşedinte“). Recunoaşte că la început l-a considerat pe George W. Bush cel habotnic drept o anomalie, dar documentându-se pentru carte a descoperit că mai toţi preşedinţii americanii au invocat ajutorul Domnului în chestiuni departe de spiritualitate şi pace sufletească.

Autoarea vorbeşte despre Orientul Mijlociu, observând că regele Abdullah al II-lea al Iordaniei i-a menţionat în primăvara anului 2005 „posibilitatea ca ciocnirea dintre sunniţi şi şiiţi să ia locul conflictului dintre arabi şi israelieni ca problemă esenţială în zonă“ şi atrage atenţia, în repetate rânduri, asupra „nevoii de diplomaţi americani foarte pricepuţi în privinţa credinţelor şi practicilor religioase din ţările în care sunt numiţi“. Albright e convinsă că religia nu poate fi separată de politica externă, pentru că de multe ori statele acţionează diplomatic bazându-se pe raţiuni confesionale.

Dar în această carte Madeleine Albright povesteşte şi despre traumele trecutului: jenanta perioadă în care soţul a părăsit-o, după un mariaj de 23 de ani, pentru o altă femeie, moartea tatălui pe care l-a idolatrizat şi pe ale cărui urme a călcat în cariera diplomatică, cumplitul tragism al naşterii unui copil mort. Alocă un spaţiu destul de amplu descoperirii de către presă a ascendenţilor săi evrei, morţi în lagărele naziste. Autoarea susţine că părinţii săi, dorind să o ferească de o traumă emoţională, i-au ascuns adevărul despre moartea celor trei bunici în detenţie.

În prefaţă, Bill Clinton susţine că autoarea nu se fereşte de adevăr şi îşi expune deschis opiniile. Punctele de vedere ale lui Albright sunt rezonabile şi instruite – deşi mai deloc surprinzătoare –, însă uneori proza ei aminteşte de un raport special de la Centrul pentru Progres American şi, alteori, de o fişă informativă de la ONU, plină de citate insipide, de întrebări retorice şi, din nefericire, de parafrazări din Yeats: „Situaţia se năruie tocmai atunci când cei buni sunt lipsiţi de orice convingeri, iar cei răi sunt plini de o intensitate pătimaşă“. În acest moment, chiar şi un susţinător al opiniilor ei s-ar putea întreba: oare mai există ceva sfânt pe lume?

_________________________

Tara McKelvey este editor senior la The American Prospect.