NYTBR.ro

În căutarea inaccesibilului, Proust ne-a dăruit o cronică extraordinar de detaliată a dorinţei ca explorare, a suferinţei ca ştiinţă.

Citim cu frenezie detlit, chicklit, manlit şi alte …lit. Ne întoarcem sfios către poezie, care ne-a intimidat dintotdeauna, însă, paradoxal, ne atrage permanent. Oscilăm între Gellu Naum şi Emil Brumaru. Ba ne place, ba nu ne place Mircea Cărtărescu, suntem reticenţi în a citi romanele tinerilor autori şi punem prea repede etichete. Eu cred că  e vremea să ne întoarcem puţin la clasici, ca să ne redobândim bunele obiceiuri de citit. Vă recomand Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut. Dacă aş fi o twitteriţă, mesajul meu ar fi acesta: marcelproust: în dimineaţa de 1 ianuarie 1909 a muşcat o madlenă înmuiată în ceai, care i-a declanşat un val copleşitor de amintiri din copilărie. Dar pentru că aici am loc berechet, o să încerc să vă conving că merită citit sau recitit. Eu l-am citit în liceu şi mi s-a părut greoi şi pedant. L-am reluat recent şi mi se pare minunat, nu doar pentru că îmi confirmă teoria că sunt cărţi care trebuie citite la o anumită vârstă, ci şi pentru că e cu totul altceva faţă de autorii contemporani.

A fost admirat şi urmat în obsesiile sale variate, de la arhitectură la optică, homosexualitate, muzică clasică, botanică, stilul vestimentar fin de siècle şi bucătăria franţuzească. Comparaţiile sale fac încă deliciul multor esteţi literari, madeleinele sunt un il faut manger la Paris, iar ceaiul de lămâie verde a devenit băutura celor rafinaţi. După Proust, ar trebui să apară pe lista de delicatese şi berea rece, alături de îngheţată, cafea, croissant, portocale, prăjituri cu ciocolată şi… lista ar putea continua. Se spune că şi-a dat ultima suflare după ce a băut ultima bere rece care îi fusese adusă de la Ritz. Dar nu doar delicatesele comestibile l-au încântat. Proust a fost un gurmand vizual şi auditiv. Cum spunea pictorul Eric Karpeles într-un material din The New York Times, Proust pomeneşte mai bine de o sută de artişti, de la Bellini la Whistler, şi trece prin toate operele importante dintr-o perioadă vastă cuprinsă între secolele al XIV-lea şi al XX-lea, transformând În căutarea timpului pierdut într-una dintre „cele mai intens vizuale opere literare“.

Valul copleşitor de amintiri care joacă un rol important în toate scrierile memorialistice este, în opera lui Proust, un tsunami tragic şi duios care te acoperă până la sufocare. Nu doar că trăieşte pentru temps perdus, le transformă într-un carusel ameţitor din care nu mai poate coborî şi este forţat să retrăiască permanent stări extreme şi sentimente contradictorii.

Opera lui a fost tradusă în România de către Radu Cioculescu. Munca fenomenală i-a fost întreruptă de arestarea din perioada 1941 – 1942 şi apoi de lunga detenţie începută în 1947, care l-a dus către moarte, în 1961. Volumele nerevizuite de el au fost îngrijite de soţia sa, Eugenia Cioculescu şi le puteţi savura – pe toate –  în ediţia publicată acum de editura Leda. Între 1947 şi 1965 numele lui Marcel Proust a figurat printre autorii trecuţi la index, iar cărţile lui au fost mutate în fondul secret. După 1969 s-a dovedit a fi un autor inofensiv pentru doctrina comunistă, dar un deliciu pentru cititori. Mihai Zamfir spunea în 1976: „Iar astăzi, în condiţiile modernizării supraindividuale, când personalitatea este forţată să dispară progresiv în masa dirijată, sporeşte tot mai mult actualitatea acestui romancier ce a oferit cititorului singurul domeniu pe care nici o autoritate exterioară nu-l poate aliena – universul intim al fiecăruia“. Observaţia emisă în urmă cu 33 de ani este perfect valabilă şi acum. Şi dacă până anul trecut tot dădeam vina pe programul încărcat şi pe multele obligaţii sociale de onorat, cred că anul acesta ne relaxăm un pic, cu toţii. Acesta este marele avantaj – şi poate singurul – al unei crize financiare mondiale: ne obligă să ne întoarcem spre noi, să ne privim mai atent în oglindă şi să ne prioritizăm nevoile fără să acordăm un loc privilegiat materialului. Şi cred că lectura a fost până recent pe lista lucrurilor de făcut în timpul liber care nu mai apărea în agendele multora dintre noi.

Aşadar, să ne întoarcem la Proust. Romanul de 3200 de pagini, care a fost numit de unii critici opera unui diletant nevrotic şi răsfăţat, a devenit reperul modernismului, depăşind creaţii semnate de James Joyce sau Thomas Mann. Proust a glisat dinspre avangardă spre mainstream, în încercarea de a găsi răspunsuri unor chestiuni importante pentru cultura umană – în ce măsură ne modelează copilăria percepţiile de la maturitate, dezamăgirea socială, obsesia sexuală, sadomasochismul, gelozia posesivă, hăţişurile memoriei şi modurile în care toate aceste converg spre o pasionantă călătorie pentru dobândirea cunoştinţelor. Proust este un impresionist, Proust se iubeşte pe sine la modul capricios şi morbid. Succesiunea sa existenţială este compusă din momente izolate, care au sens doar în interpretare proustiană. Însă de aici e o cale lungă şi uşor exaltată pentru a-l transforma într-un pionier al cerebralităţii  – Proust Was a Neuroscientist de Jonah Lehrer – sau într-un autor de literatură automotivaţională  – How Proust Can Change Your Life de Alain de Botton, ori chiar un gurmand care vă poate recomanda un meniu select – Dining with Marcel Proust de Shirley King). Nu neg că poate aceste scrieri i-au mai adus lui Proust nişte cititori, însă demersul primordial cred că ar trebui să rămână îndemnul pur la lectură, nu extrase adunate sub un titlu comercial şi superficial de genul „How To Suffer Successfully“ (din How Proust Can Change Your Life). În căutarea inaccesibilului, Proust ne-a dăruit o cronică extraordinar de detaliată a dorinţei ca explorare, a suferinţei ca ştiinţă. Este modern nu la suprafaţă, ci în profunzime. Veţi învăţa multe lucruri direct de la el, fără a fi nevoiţi să apelaţi la surogate literare. Şi la finalul lecturii veţi descoperi că Proust estetul va fi învins în faţa cititorului de Proust angoasatul din dragoste şi din cauza pornirilor nestăpânite.