NYTBR.ro

Toate personajele sunt cântăreţi de operă, alcătuind un trio erotic care trăieşte după libret, scoţându-i însă în evidenţă toate paradoxurile.

Un cântăreţ de operă e un bărbat care – în nenumărate seri din viaţa lui – moare cântând. Cu machiajul şiroind pe faţă, cu ochii ieşiţi din orbite, cu muşchii feţei contorsionaţi, cu coardele vocale gata să plesnească. Arta lui e riscantă, pentru că tragicul o poate vira oricând spre grotesc, iar sublimul poate avea o respiraţie urât mirositoare de ridicol. Un asemenea om se află la adăpostul convenţiei, dar este şi victima ei. Iar în acest sens, toate personajele lui Javier Marías din Bărbatul sentimental (Editura Univers) sunt cântăreţi de operă, alcătuind un trio erotic care trăieşte după libret, scoţându-i însă în evidenţă toate paradoxurile.

În spectacolul de operă, rolurile şi acţiunea sunt de obicei semiclişeizate; ceea ce diferă este interpretarea, forţa, originalitatea vocii fiecărui actor. La fel se întâmplă şi în povestea de dragoste cu care avem de-a face în noveleta extrem de densă şi de sacadată a lui Javier Marías – iată un nou triunghi amoros, totul este prescris, ştim pe de rost reţeta: căsătorie din interes, femeie melancolică, cineva trebuie să moară. O ştim încă de la legendele regelui Arthur, trecând prin Anna Karenina a lui Tolstoi şi ajungând întâmplător la Visătorii lui Bertolucci, ca să dăm câteva exemple, de dragul diversităţii. Dar ceea ce e interesant la Javier Marías e tocmai faptul că vechea schemă a triunghiului amoros e pusă în act cu nişte personaje atât de canonice, dar atât de puternice, încât efectul este chiar de operă, adică arta în care excelează unul dintre personajele principale.

Cântăreţul de operă aflat în plină afirmare pe scenele lumii este chiar personajul care povesteşte, un personaj cu orgoliile şi timidităţile, cu sincerităţile şi ipocriziile lui. El vrea să împărtăşească cititorului şi ,,ceea ce s-a întâmplat, şi visul despre ceea ce s-a întâmplat”, refuzând să mai separe în chip artificial viaţa diurnă de inconştient – motiv pentru care renunţă la micul dejun, un adevărat hotar simbolic. Nu e deloc întâmplător că povestirea se termină cu un alt mic dejun, la care bărbatul trădat, un potent bancher din Flandra, bea aproximativ patru ceşti de cafea, încercând cu disperare să obţină efectul invers, să ţină cele două lumi perfect etanşe, pentru ca ,,imperiul somnului” să nu se răzbune. Femeia dintre ei se numeşte Natalia Manur – niciodată Natalia, ci mereu în conjuncţie cu numele soţului, căruia îi aparţine ca un obiect, căci a semnat un pact cu diavolul: ca să-şi salveze tatăl de la faliment şi, probabil, de la sinucidere, s-a măritat cu bancherul. O slăbiciune atrage după sine o alta. Timp de cincisprezece ani, Natalia Manur şi-a plătit datoria, neavând drept companie decât un însoţitor plătit, ipocrit şi duplicitar, care la rândul lui îşi aşteaptă permanent cumpărătorul. Pentru că orice triunghi amoros se va transforma până la sfârşit în cerc (vicios), chiar dacă pleacă în direcţii opuse, cântăreţul de operă şi bancherul cu ochii oţeliţi ajung în acelaşi punct. O pierd pe femeia pe care o iubesc. Mâna în penumbră a unuia, care poate aduce autoanihilarea ca odihnă, devine mâna în penumbră a celuilalt. Într-un triunghi amoros sunt multe reguli, dar nici una privind numărul celor care până la sfârşit trebuie să moară.

Pe o veche schemă a iubirii curteneşti în care apare, foarte devreme în istoria lui, triunghiul amoros, cavalerul trebuie să treacă prin multe încercări ca să fie demn de mâna domniţei, încercări orchestrate chiar de senior, căci rolul de uzurpator nu e pentru fitecine. La fel se întâmplă şi cu cântăreţul de operă al lui Marías. După o copilărie aproape dickens-iană, el reuşeşte să răzbată în lumea muzicii, începe să aibă succes, dar viaţa lui este o serie de repetiţii şi de camere de hotel goale. A devenit specialist în oraşe ca stări de spirit: oraşele englezeşti sunt ,,cele mai rele de pe pământ, cele mai plăpânde şi mai ostile”; oraşele elveţiene sunt măcar ,,curate, liniştite şi lasă loc imaginaţiei prin simplul fapt de a nu spune nimic”; Madridul este însă cel mai detestabil dintre toate, ,,pare grăbit să spună totul, ca şi cum ar fi conştient că singura sa posibilitate de a cuceri călătorul constă în confuzie şi vehemenţă fără limite”. Ca să se apropie de Natalia Manur, cântăreţul trebuie să treacă de Cerberul corupt Dato (periculos pentru că este corupt pe toate liniile, se poate vinde la nesfârşit), de prostituata grăbit-blazată Claudina şi, mai ales, de soţul hârşit în acest joc, în acest turnir, în acest agon în care nici un pretendent nu a fost până acum demn de rolul cavalerului uzurpator. Cum reuşeşte cântăreţul de operă – care îl preferă pe Verdi lui Wagner, căci nu caută originalitatea cu orice preţ – să uzurpe căsnicia bancherului aparent intangibil rămâne un mister. Ca, de altfel, toată idila lui cu Natalia Manur, toată desfăşurarea acestei poveşti de dragoste, în afară de începutul şi de sfârşitul ei, ca şi cum miezul nu ar avea nici o importanţă.

De altfel, pentru Javier Marías, chiar nu are nici o importanţă. În povestirea lui, dragostea nu se trăieşte, ea se presimte, se adulmecă în aer, se rememorează, se proiectează. Este fie anticipare, fie evocare. Dintre cei doi bărbaţi, în chip uimitor, cel sentimental nu e artistul. Pentru că el a pierdut ceva ce cunoaşte, imaginaţia lui nu mai poate suplini foarte multe şi intuim că, la un moment dat, femeia iubită i-ar fi revelat totul pentru ca de fapt să nu-i mai spună nimic, precum Madridul, oraşul extrovertit pe care îl detestă atât de tare, fiindcă nu mai lasă loc invenţiei. Manur, pe de altă parte, a pierdut ceva ce n-a avut niciodată, iar loialitatea lui supremă se îndreaptă spre un câmp al posibilităţilor pe care ar fi vrut să-l păstreze mereu deschis. Artistul e, în cele din urmă, realist, rece şi pragmatic. Bancherul e sentimental (a se citi peiorativ, dar nu în sensul de ,,dulceag”, ci de ,,autodistructiv”), desprins de realitate, hotărât să-şi facă iluzii sau să moară. Iar Natalia Manur e doar un nume, un obiect de marcă, un pretext. Ea nu are replici, nu are voce, este creaţia exclusivă a celor doi bărbaţi care se duelează, de fapt, în aparenţe.

Bărbatul sentimental este o povestire clasică, dar cu personaje moderne, ca o nuvelă de Henry James pe care cineva ar grefa personaje din Almodóvar. Combinaţia este exotică, frazele lui Marías absolut spectaculoase, tentaculare, decorticând fiecare înţeles. În final, rezultatul este o proză bogată, ritmică, atât de subtilă, încât nici o imagine nu poate rămâne epidermică. Bonus: Romanul a fost scris în 1986, dar – exceptând menţiunea câtorva mărci – pare a fi fost scris oricând între 1900 şi 2009. S-ar părea că Bărbatul sentimental nu are vârstă.

BĂRBATUL SENTIMENTAL
de Javier Marías
160 pag. Editura Univers. 19 lei