Una dintre marile noastre probleme nu e adevărul, ci cântărirea celui care îl exprimă.
Uneori, o relatare simplă, o poveste a vieții cuiva poate însemna mai mult decât zeci de volume de cercetări academice asupra unui fenomen social. E fascinant și amuzant, în aceeași măsură, să vezi cum simplitatea și directețea unei povești aruncă mai multă lumină asupra realității decât lungi și sofisticate înșiruiri de hermeneutici și determinisme. Asta nu înseamnă, bineînțeles, că toate cărțile de teorie, toate studiile și analizele ar trebui aruncate la gunoi. Există însă acest minunat paradox al simplității, care reușește, suveran uneori, să surclaseze cele mai dantelate arhitecturi ale unor cercetări teoretice. Poate părea ușor trivial, dar eficacitatea mărturiei unui om obişnuit seamănă cu celebra situație din bancul în care un cioban doboară la pămînt, cu seninătate gospodărească, dintr-o lovitură „din fundul curții“, un practicant asiduu de arte marțiale.
Sigur că nu orice poveste de pe lumea asta are forța păliturii crâncene. La fel de bine cum nu oricare cimilitură conține potențialul dărâmării unor ani de toceală, documentare, sistematizare și interpretare a unor date. Căderea în extrema empiristă e cel puțin la fel de ridicolă ca alunecarea în academismul patologic. Dar, uneori, în afara oricărei reguli, ignorând orice algoritm și ironizând orice explicație, apare din neant, aproape miraculos, câte o poveste cu un caracter atât de exemplar, încât, măcar pentru o vreme, ai senzația că…s-a făcut dimineață. E, într-un anume fel, ca în cazurile complicate în care polițiștii geniali, legiștii, specialiștii în probe ADN, psihologii și clarvăzătorii rămân perplecși în fața mărturiei târzii a unei băbuțe, care a văzut întâmplător, de la geamul locuinței sale, un amănunt esențial.
Gheorghe Florescu s-a născut în 1944, în timpul unui bombardament american asupra Bucureștiului. Și-a trăit copilăria în timp ce comunismul ecloza și scotea căpșorul să vadă ce e de halit împrejur, adolescența în timpul în care egalitarismul își desăvârșea victoria la orașe și sate, maturitatea în plină epocă de aur a victoriilor poporului muncitor, și își trăiește bătrînețea într-o democrație care păstrează, în poziții minunate, foști activiști de partid și ofițeri de Securitate. A lucrat la Agenția Națională de Importuri. S-a descurcat, s-a fofilat, a driblat sistemul cum s-a priceput el mai bine. Până la un moment dat, când a devenit un personaj important, care vehicula cantități incredibile de marfă și sume de bani amețitoare. Totul într-un cvasianonimat stupefiant, din poziția de rotiță a sistemului.
Confesiunile unui cafegiu, volumul de memorii semnat de Gheorghe Florescu e una dintre cele mai spectaculoase povești din perioada comunistă a României. Într-un anumit fel, această carte spune ceva esențial despre natura sistemului, într-un mod radical diferit de memoriile din închisoare ale deținuților politici. Și se poziționează cu totul altfel decât zeci și sute de articole și studii, decât o mulțime de volume care analizează o întreagă perioadă din istoria acestei țări. În vreme ce memoriile celor care au suferit în închisorile comuniste produc lacrimi de compasiune, admirație și respect profund pentru cei care au depășit orori greu de imaginat, amintirile lui Gheorghe Florescu vin din lumea vastă a complicității cu sistemul. Din cărțile deținuților politici, din mărturiile celor care au avut de suferit de pe urma sistemului comunist, aflăm la ce abuzuri asupra individului se putea deda democrația muncitorească. Din Confesiunile unui cafegiu aflăm date esențiale despre resorturile pe care s-a bazat supraviețuirea sistemului. Amintirile celor închiși în lagărele comuniste vorbesc despre puterea unor oameni de a rezista, despre speranță și despre Divinitate. Memoriile lui Gheorghe Florescu vorbesc despre lumea din afara închisorilor, despre lașitate, frică, oportunism, ipocrizie, dar mai ales despre o lume care a acceptat sistemul, și care a învățat să respire în ritmul pe care îl impunea noua ordine.
Sună incredibil, fabulos, suprarealist, dar în vremea în care teroarea egalitaristă nivela societatea românească după bunul plac, în inima sistemului comunist de la noi răsăreau milionari în dolari, mărfurile occidentale defilau în cantități industriale prin depozite, iar unii compatrioți trăiau într-o Românie paralelă. O lume pe care regimul o tolera, și la ale cărei excese răspundea cu un zâmbet complice. Gheorghe Florescu este unul dintre cei care au reușit să pătrundă în lumea asta, să o cunoască în profunzime și să profite de avantajele pe care le oferea. Dimensiunea experienței sale se transformă într-o poveste exemplară, care așază o mulțime de nuanțe între albul și negrul cu care ne-am obișnuit în ultimii 20 de ani. Acest volum nu este un portret teoretic al ideologiei comuniste, ci descrierea simplă a unei părți consistente din păienjenișul uman al unei epoci. Zeci și sute de personaje reale care trăiesc într-o țară aflată mai întâi sub ocupație sovietică, iar apoi, în mod paradoxal, sub ocupația propriului popor.
La magazinul de cafea din Hristo Botev 10, unde Gheorghe Florescu era gestionar, se întâlnea o bună parte din boema bucureșteană. Poeți, actori, scriitori, regizori, cu toții găseau un spațiu sigur, în care se putea discuta, dar și un loc de unde își făceau aprovizionarea cu mărfuri pe care nu le găseai în alte magazine. Tot acolo, în spiritul marilor paradoxuri pe care societatea românească le-a oferit în istoria recentă, se adunau și mari activiști de partid, alături de ofițeri de la vârful ierarhiei securiste. Gheorghe Florescu devenise, în felul acesta, un personaj celebru al capitalei și unul dintre cei mai bine informați cetățeni ai republicii socialiste. O bună parte din ce a văzut în acei ani se găsește în Confesiunile unui cafegiu. Acesta e și motivul principal pentru care cartea lui Florescu e una foarte incomodă. Multe dintre personajele sale sunt în viață, unii pensionari onorabili, alții ocupând și acum poziții importante în complicatele alcătuiri ale lumii noastre postcomuniste.
Capitolele dedicate vechiului București, ca și fragmentele care se referă la Revoluție, la diferitele tabere din interiorul Securității, sau la perioada în care Gheorghe Florescu a fost închis pentru delapidare sunt, la rândul lor, foarte spectaculoase. E destul de deranjant însă felul în care, în mult prea multe rânduri, autorul Confesiunilor se disculpă, încercând să-și creeze o imagine diferită de cea a unuia care a avut o relație de complicitate cu regimul comunist. Frecvența și vehemența acestor disculpări creează un soi de suspiciune care pune în umbră exact ceea ce autorul ar vrea să iasă în evidență. În plus, la finalul cărții, într-un mod ușor ridicol, autorul vrea cu orice chip să aflăm, fără să ne spună direct, faptul că domnia sa e mason. Din nefericire, micile accese teribiliste, pierderile în amănunte nesemnificative și momentele de joacă de-a scriitorul sunt tot atâtea pietre de moară legate de corpul unei cărți care, altminteri, spune enorm. În felul acesta, o mare parte a atenției se direcționează spre autor, nu spre ceea ce reușește să povestească. E drept, Confesiunile nu sunt opera unui scriitor și nu se pot bucura de platforma stilistică a unui meseriaș într-ale scrisului. Însă cel care trece peste bețele pe care Gheorghe Florescu și le bagă singur în roată poate descoperi chipul fabulos al lumii din care unii dintre noi ne încăpățînăm să credem că am ieșit. Și mai descoperă (pentru a câta oară?) că una dintre marile noastre probleme nu e adevărul, ci cântărirea celui care îl exprimă.
____________________
Cătălin Ștefănescu, realizatorul emisiunii Garantat 100% de la TVR, este colaborator frecvent al ediţiei în limba română a The New York Times Book Review.
