NYTBR.ro

Mitul este aruncat, după un proces sumar, în fața plutonului de execuție al raționalismului.

Ca mulți alții, rămân deseori cu gura căscată la fabuloasele reconstituiri din documentarele de la History Channel și de la Discovery. Privirea spre trecutul foarte îndepărtat a devenit un soi de exercițiu lejer și extrem de spectaculos al divertismentului de lux. Până în urmă cu câțiva ani, când producțiile de acest gen erau destul de puține la număr, marile bătălii ale antichității, moravurile de la curțile faraonilor și larma de la poalele ziguratelor din Mesopotamia erau preocupările unor oameni hiperspecializați, care scriau rafturi de cărți și se contraziceau pe la congrese. Acum, stând în fața televizorului, noi aflăm, într-o oră de documentar, cât au aflat ei, studiind, în toată viața. Adevărul e că pojghița subțire de la suprafața istoriei vechi ne e familiară tuturor, de la lecțiile de istorie. Dar ce e dedesubtul ei se dovedește a fi, măcar de vreo două sute de ani încoace, un subiect de continuă și mare controversă. Sigur că lucrurile stau într-o lumină rezonabil de clară, în ceea ce privește studiul pe documente, izvoare istorice și descoperiri arheologice de netăgăduit. Însă când e vorba despre superbele documentare comerciale de la canalele amintite, lucrurile se schimbă radical. Acolo, îndoiala pare să fie mai rară decât numărul întâlnirilor de gradul trei, cu vecinii din galaxie. Totul e de o suverană certitudine. Zvonurile de pe aglomeratele străzi sumeriene și babiloniene, sexul extraconjugal și delictele de imaginație erotică ale demnitarilor egipteni de acum cinci mii de ani, discuțiile despre modă ale protipendadei din civilizația minoică sunt la degetul mic al supermeseriașilor care ne țin cu orele în fața televizoarelor. La urma urmei, așa cum există, pentru miliardari, turism de lux în cosmos, există și pentru noi, pentru mulțime, divertisment de lux intelectual, la televizor. Nu e nimic rău în a fi mai bogați cu un exercițiu de imaginație, mai deștepți cu o poveste, cu un subiect de povestit prietenilor (altul decât prețuri, mașini, vedete tv și all inclusive în Mallorca). Divertismentul ăsta… științific e o parte firească a apetitului nostru pentru dez-vrăjire, pentru de-mitizare, pentru glorificarea valorilor noastre post-iluministe din satul-planetă. Și un deliciu al răsfățului demiurgic în care ne lăfăim, de când ne jucăm cu computere din ce în ce mai performante. Important însă ar fi să știm că ceea ce vedem la televizor reprezintă doar o variantă, un punct de vedere, o perspectivă, și nu un adevăr ultim. Sigur că o asemenea poziție poate fi ușor asimiliată atitudinii intelectualului de terasă, care nu crede în aselenizare și vede peste tot doar manipulare și teorii ale conspirației. Însă la polul opus al specimenului amintit, se află iluminatul de videotecă, un individ care știe precis, de la „cercetătorii americani“, că Ghilgameș avea platfus, că Penelopa a păcătuit discret, prin vecini, și că Isus purta cărare pe mijloc.

Iar dacă în avântul progresului științific, istoria devine un câmp al certitudinilor de o banală simplitate, dacă a devenit atât de ușor să reconstituim figuri preistorice după cranii, și palate de acum cinci mii de ani după două pietre, nici specialiștii în mitologie nu stau cu brațele încrucișate. Karen Armstrong, de pildă, scrie o Scurtă istorie a mitului. În 160 de pagini, autoarea rezolvă lejer și, bineînțeles, scurt, problema mitului. Ideea e că „imaginația este trăsătura care produce religia și mitologia“. Scurt și cuprinzător. În plus, „Mitologia și știința lărgesc orizontul ființelor umane“. Punct. Urmează o alergare de viteză, de câteva milenii, de la omul de Neanderthal până la Picasso, James Joyce, Thomas Mann și Malcolm Lowry. Un amețitor joc intelectual de glezne, în care, în cel mai politically correct, pragmatic, didactic și liber-cugetător mod cu putință, aflăm că: „…încă de la început, homo sapiens a înțeles instinctiv că mitul și logos-ul fac lucruri diferite. A folosit logos-ul pentru a inventa arme noi, iar mitul, cu ritualurile care îl însoțeau, pentru a fi împăcat cu faptele de viață tragice care amenințau să îl copleșească și să-l împiedice să acționeze într-un mod eficient“. Chiar așa. Cum nu s-o fi gândit nimeni până acum că treaba stă atât de simplu și de evident? Și, uite-așa, doamna Armstrong aruncă lumina rațiunii peste bezna în care plutea mitul de atâta amar de vreme. Clar, fără complicații, ca la școala elementară. Deși autoarea parcă se răzgândește la un moment dat și afirmă, bulversant, că „Mitul vorbește despre necunoscut. Vorbește despre acele lucruri pentru care la început nu avem cuvinte. Așadar, mitul privește în inima unei mari tăceri“. Păi cum vine asta? Tocmai când era să treci definitiv la cartezianism, ești întors din drum cu o formulă metaforică și obscurantistă, care te zăpăcește de tot. Ți s-a tot spus că treaba e simplă și, dintr-o dată, ești pus față în față cu „inima unei mari tăceri“. Norocul face ca, un pic mai încolo, să găsești ceva care te readuce pe terenul solid al rațiunii: „Mitologia a fost creată pentru a ne ajuta să facem față sorții umane imprevizibile. Ea i-a ajutat pe oameni să-și găsească locul în lume și direcția reală“. M-am mai liniștit. Cu excepția câtorva fragmente de text în care parcă mai încape, din când în când, câte o umbră de îndoială metaforică, Scurta istorie a mitului e o înșiruire de formule banale, care s-ar vrea discurs științific.

Autoarea e cunoscută prin câteva cărți în care studiază religiile, cel puțin două dintre ele bucurându-se de mare succes și de traduceri în mai multe limbi. Fostă călugăriță, vreme de șapte ani, într-un ordin catolic, Karen Armstrong se aruncă asupra istoriei mitului, cu un curaj lăudabil, dar nu suficient pentru a face din volumul de față o cercetare serioasă. Pe de altă parte, nu știu cum se face, dar autoarea parcă a plecat să-l caute pe Dumnezeu, iar în al nouălea cer al extazului mistic a avut revelația de a-l descoperi pe Marx. Totul e de un mecanicism aiuritor, o îngrămădeală de nume și date care pot impresiona, eventual, prin cantitatea materialului abordat. Secole și milenii expediate din încheietură, teorii survolate lejer, sentințe absolute. E drept, la nivelul strict al informației, Scurta istorie a mitului poate fi o lectură interesantă. Dar sunt o sumedenie de alte cărți care fac treaba asta mult mai bine. Și chiar dacă a scris o carte despre Islam, publicată într-un moment sensibil, în 2000, urmată, în 2006, de o carte despre profetul Mahomed, chiar dacă practică un lăudabil discurs ecumenic, pacifist și constructiv, Karen Armstrong nu-și poate converti bunele intenții în valoare pentru absolut tot ceea ce scrie.

Ei bine, Scurta istorie a mitului merge cam în ritmul ăsta. Mai tot timpul cu seturi de judecăți ultime, printre care mai scapă, cine știe cum, câte o inexplicabilă metaforă. Niciodată vreo îndoială. Nici cel mai mic dubiu. Ba mai dai, la un moment dat, și peste formulări care-ți lățesc gura până la urechi, ca… „saga Upanișadelor“, pentru a cădea definitiv în stupefacție totală, în fața următorului fragment: „…și cu dramaturgii tragici din secolul al cincilea, Socrate(…), Platon(…), și Aristotel(…)“. No comment. Evocarea a sute de personaje și referințe bibliografice, alături de exprimări de-a dreptul ridicole uneori, dau naștere unei cărți bizare, în care haosul vrea să pară discurs ultraarticulat. Mitul este aruncat, după un proces sumar, în fața plutonului de execuție al raționalismului. Iar analiza complexității sale se rezolvă în doi timpi și trei mișcări, în paralel cu istoria dez-vrăjirii. Adevărul e că titlul cărții te avertizează. E o scurtă istorie. Iar după ce o citești, rămâi cam ca într-un celebru banc. Și-ți vine să spui, conservator și retrograd, că nici cercetătorii nu mai sunt ce-au fost odată.

______________________________________________

Cătălin Ştefănescu este colaborator frecvent al Book Review.