Brazilianul Paulo Lins a scris un roman ,,în sânge”. La propriu, pentru că sângele este lichidul cel mai lesne de vărsat în Oraşul Domnului, faimoasa favelă (i.e. mahala rău-famată) de la periferia oraşului Rio de Janeiro. La figurat, pentru că stilul lui Paulo Lins este dur, neprelucrat, savuros şi greu de rumegat, în acelaşi timp. Există o violenţă pură, exorcizantă, a ficţiunii bazate pe experienţa personală – în cazul lui Lins, bazate atât pe copilăria şi adolescenţa petrecute în cartierul morţii, cât şi pe cercetările antropologice făcute mai târziu asupra criminalităţii. Dar romanul Oraşul Domnului (1997) duce violenţa până în pânzele albe ale redundanţei, încercând parcă s-o despoaie de orice mistificare, romanţare sau mister. Să vedem însă dacă reuşeşte.
Oraşul Domnului s-a născut din coasta capitalei braziliene prin anii `60, colectând victimele inundaţiilor, muncitorii, sărăcimea şi gangsterii marelui oraş. Noii locuitori au adus cu ei ,,gunoaiele, cutiile de conserve, câinii vagabonzi, Exu şi Pombagira pe coliere sacre, zile de mers la luptă, vechi reglări de conturi, rămăşiţe de furie din confruntări armate, nopţi de priveghi, vestigii ale inundaţiilor, taverne, târguri de miercuri şi de duminică, viermi bătrâni în burţi infantile, revolvere, talismane cu orixá la gât, găini pentru sacrificii, samba, loterii clandestine, foamete, trădare, moarte, Iisuşi Hristoşi pe şnururi roase (…), ochi ca niciodată să nu vadă, să nu vorbească, şi piept ca să înfrunte viaţa, să inducă în eroare moartea, să împrospăteze furia, să însângereze destine, să se războiască şi să fie tatuat”. Iată lumea lui Sforicică, Rachetă, Infernalu`, Sambistu`, Drăcosu`, Belzebut, Ciocan, Papuc Sucit, Cireaşă, Mango, Ochi Verzi, Zé Micuţu`, Cezar Otravă, Spadă Tremurată, Şoarecu` Rusesc – numele eroilor lui Lins ar putea fi, la fel de bine, numele demonilor dintr-o alegorie comercială a iadului. Un iad aflat la câteva staţii de autobuz, un iad cu pădure de guave, nisip, ţipari, lagună şi râu, un iad cu taverne şi şcoli de samba. Toţi cei de mai sus sunt copii. Copii care omoară oameni ca într-un joc pe calculator; copii care dorm cu 38-ul la cap; copii care prin ,,verde” înţeleg doar marijuana lor cea de toate zilele, iar prin ,,zăpadă”, doar cocaina de Carnaval. Adolescenţi care vor jefui şi vor ucide ca să meargă în Cartierul Lupanarelor şi să se culce cu trei prostituate pe noapte. Puţinii dintre ei care vor ajunge adulţi se vor ,,căsători” în închisoare cu cel mai puternic deţinut, defilând în chiloţei roşii pentru câteva grame de cocaină şi o lingură de mâncare. Câţiva se vor pocăi şi vor încerca să predice cuvântul Domnului, dar, respinşi de albi, se vor întoarce şi mai schimonosiţi la singura societate căreia i-au aparţinut vreodată. Dragostea trupească, atunci când apare, încalcă legile tovărăşiei întru fărădelege, aşa că naşte crimă, chiar infanticid. Dragostea filială înseamnă să protejezi cu arma comerţul ilicit al părinţilor. Dragostea frăţească înseamnă să mori în acelaşi raid. Samba e deziluzie, revoltă, seducţie şi intimidare, iar Carnavalul amână morţile ştiute în favoarea celor neaşteptate. Nu există odihnă.
Romanul conţine trei poveşti comunicante: ,,Povestea lui Infernalu`”, ,,Povestea lui Vrăbiuţă” şi ,,Povestea lui Zé Micuţu`”. Infernalu` încearcă să concureze întru nelegiuiri doi poliţişti – şi nu-i treabă uşoară: Şefu`-Nostru-al-Tuturor foloseşte glonţul înfipt în creieri în loc de mandat şi îi curăţă de bani pe drogaţii din Oraşul Domnului, iar detectivul Belzebut ştie fundăturile şi bombele cartierului ca pe propria palmă. El îi face cunoştinţă lui Infernalu` cu destinul său, adică revelaţia târzie că moartea e într-adevăr ,,odihnă, pentru cine s-a văzut obligat să facă din pacea lucrurilor o sistematică declaraţie de război”. Povestea lui Vrăbiuţă e despre gelozie, trădare şi adulter şi se sfârşeşte cu o înmormântare veselă, ce reinstituie vechiul şi singurul mod de viaţă dovedit funcţional. Povestea lui Zé Micuţu` mută accentul dinspre războaiele cu lumea exterioară înspre conflictele care rod pe dinăuntru Oraşul Domnului şi momentul înfruntării finale, al luptei răului cu răul.
Există oare salvare în Oraşul Domnului? Nu în sens creştin, ci barbar sau primitiv: există supravieţuitori care să spună povestea. Rachetă, unul dintre copiii-demoni, cu nume predestinat, părăseşte cartierul, merge la universitate şi se face fotograf. O persona a lui Lins, desigur, un personaj care nu trebuie să înceteze să privească în urmă: în momentul în care va uita, acest Orfeu tatuat, cu misiune răsturnată, se va trezi cu ,,trancanu`”-n mână, în locul aparatului de fotografiat.
Apropo de creştinism, trebuie semnalată o polarizare schematică, dar cu tradiţie. Ucigaşii trăiesc sub semnul lui Exu şi Pombagira, zeităţi sângeroase ale cultelor afro-braziliene Candomblé şi Umbanda, care impun un cod de comportament primitiv, axat pe supravieţuire; cei care, într-un fel sau altul, se salvează sunt creştini în devenire. Paulo Lins îşi dinamitează însă propriul proiect polarizant, prin sublinierea – conştientă sau nu – a impotenţei religiei creştine în faţa complexităţii vicioase a problemei sociale. Nici soluţia ţapului ispăşitor, care salva comunităţile primitive de la răzbunarea în lanţ, nu funcţionează în Oraşul Domnului, tocmai din pricina hibridizării: o junglă pavată, străzi pe care moartea e un decor natural. Un spaţiu ce se sustrage legilor ambelor lumi cărora le aparţine, chiar în virtutea dublei sale filiaţii.
Personajele din Oraşul Domnului sunt personaje-oglindă; ele nu fac decât să reflecte violenţa, să o repeadă cu şi mai mare forţă asupra corpurilor din jur. Nu au dimensiuni, pentru că orice creştere este inhibată, în afară de escaladarea violenţei. Aici, gradul de ficţionalizare e zero, iar soluţia încă nu a fost găsită: dacă extirpi violenţa dintr-o zonă a corpului social, ea creşte în alta. Pe parcursul a cinci sute şi ceva de pagini, violenţa devine redundantă, se toceşte, se albeşte, dar nu-şi pierde conotaţiile de sacru. Pe măsură ce se acumulează, în loc să se îndrepte spre acel grad zero social de la care a pornit, devine metafizică şi se autodepăşeşte. În final, după cum se vede, vorbim despre altceva: despre iad, despre religie, despre natură, fie ea şi socială.
Mult mai cunoscută decât cartea este însă ecranizarea ei. Dacă personajul central al romanului este Oraşul Domnului, un proiect de iad necreştin, pentru că nu include noţiunea de ispăşire, în filmul lui Fernando Meirelles şi al Kátiei Lund (Oraşul zeilor, 2002, nominalizat la Oscar), personajul principal este Rachetă, cel care reuşeşte să se salveze. În carte, nu există progresie, ci doar acumulare – şi acesta este unul dintre marile merite ale lui Lins, redarea violenţei extreme ca stază. În film, există parcurs, traiect, evoluţie. La Meirelles, violenţa pare mai absurdă decât în roman, are ceva de joc pe calculator, un aer spectacular. La Lins, oricât ar fi de redundantă, îşi păstrează o dimensiune sacră, chiar dacă scenariul sacru e ratat, suspendat, parcă injectat cu hemostatic.
Traducerea în română, semnată de Clarisa Lima, este o performanţă per ansamblu, dat fiind gradul de dificultate a textului, chiar dacă lasă de dorit în detalii. Stilul lui Lins este alb, metalic, dar cu inserţii poetice, metaforice, a căror stranietate în portugheză devine, uneori, stângăcie în română. Iar potenţialul creativ al filonului argotic rămâne parcă neexploatat.
,,E vremea zmeielor în Oraşul Domnului” – iată fraza emblematică a cărţii, epitaful perpetuu amânat al unei lumi care se deconstruieşte perpetuu. Zmeie – adică joc, copilărie, axă verticală. În Oraşul Domnului, cozile de zmeie sunt însă date cu clei şi tăvălite prin sticlă pisată, ca să se războiască şi în cer. Iată iadul perfect: parareligios, tentacular, static, adică stabil, multietajat şi – aşa cum arată şi succesul romanului lui Lins, tradus în nenumărate ţări – foarte comercial.
